Şi tot zbor / Oameni prin care nu trece timpul

Se spune că timpul trece. E o remarcă obişnuită, pe care o avem la îndemînă mereu, o auzim des sau chiar devine un loc comun care se afirmă pe un ton dezertativ, renunţător, tributar lipsei de voinţă. Ne uităm la cei din jur, la prieteni, la apropiaţi sau la foşti colegi – şi folosim această remarcă în special atunci cînd nu mai reuşim să ţinem pasul cu timpul care parcă trece prin şi peste noi.

E o realitate care ne doare, ne deranjează, ne afectează şi ne depăşeşte. Oricum am sta să o analizăm. Întotdeauna. Este, de fapt, o altă exprimare pentru neputinţa noastră în faţa multor provocări pe care, bineînţeles, nu reuşim în totalitate să le gestionăm.

De fapt, nu timpul trece. Nu este el cel care vine de undeva şi se îndreaptă spre altceva, realitatea este că noi trecem prin timp. El este, acolo şi aici, mereu acelaşi, noi sîntem cei care ne schimbăm, ne transformăm, devenim sau nu mai sîntem. Şi, dacă ne aducem aminte bine, Faust nu cere altceva decît timp...

Există, însă, oameni care sfidează timpul. Cu anii, sau poate chiar cu zecile de ani. Am avut, recent, bucuria de a întîlni o persoană care este la fel de peste 3 decenii. Este exact aşa cum era şi în amintirea mea, cu aceeaşi ţinută demnă şi cu aceeaşi poftă de viaţă, cu acelaşi demers motivator şi cu o la-fel-de-bună dispoziţie. Pe mine timpul nu mă schimbă, mi-a spus doamna profesoară, pentru că m-am împăcat cu mine – este explicaţia pe care mi-a dat-o dînsa şi m-a uimit seninul din vorbă şi  atitudinea fermă. Nu fac compromisuri şi nu dau socoteală nimănui. Decît propriei conştiinţe şi Bunului Dumnezeu – e continuarea pe care mi-o dă. Cerului înstelat de deasupra şi legii morale din mine, ar spune Kant.