Şi tot zbor / Noiembrie

Noiembrie e timpul cînd lacrimile oamenilor se împletesc cu focul lumînărilor şi croiesc haina de flori a celor care nu mai sînt... E vremea cînd ploaia mohorîtă de seară pătrunde în inima toamnei şi îi dă gustul lutului nelucrat, al pămîntului care parcă iese din matca lui şi amestecă, încet, apa şi frunzele, culorile şi miresmele, într-un amalgam de nuanţe terne, triste.

E semnul tristeţii absolute, cînd ne aducem aminte de cei ce nu mai sînt, de cei ce ne-au dat viaţă şi ne-au ocrotit, de cei pe care mulţi ani i-am iubit, iar acum parcă nu ne vine să credem că nu mai sînt aici. E timpul cînd viaţa se împleteşte prin lumină şi flori cu ne-viaţa, în locurile unde se adună paşii noştri tăcuţi, sub imperiul respectului şi al tăcerii... E clipa în care, mai mult decît niciodată, în cer şi pe pămînt, se creează comuniunea sufletelor şi a lumii, comunitatea celor de dincolo şi de dincoace de apele rîului, uniunea din noi... Lacrimi şi rugi, flori şi focuri, ne-cuvinte şi paşi, atingeri de mîini sau apropieri de suflete – sînt cîteva din formele de exprimare prin care noi, ca fiinţe, ne arătăm apartenenţa la o continuă devenire, în care trupul şi sîngele se transformă în expresie şi suflet, după modelul binecunoscut. Şi totul se încununează într-un miros de bună mireasmă duhovnicească, de soare şi pîine, pe care îl simţim la Aproapele nostru, de care sîntem legaţi prin fire văzute şi nevăzute, ca o promisiune pentru ca, dincolo de timp, împreună, să putem trece pragul lumii şi al Vieţii. Să simţim că, mai presus de orice, există mult mai multe lucruri ce ne leagă decît cele care ne separă şi să dăm valoare şi sens celor văzute şi nevăzute, de suflet ziditoare. Să ne bucurăm de lumina pe care o putem aduce altora şi să nu uităm că haina de flori a celor care nu mai sînt se croieşte din lumină şi lacrimi, în noiembrie...