Şi tot zbor / Neruga

Cuvântul neruga, cu rezonanţe asiatice parcă, pune în lumină cel puţin 3 aspecte: în primul rând e aspectul fonic, cu accent pe silaba a doua şi jocul triplu dinte o consoană şi o vocală din fiecare silabă, unde consoanele crescătoare vin sub forma afişată a unei energii, apoi e înţelesul, reprezentat printr-un substantiv (tipic sub aspectul formării lui, dar inexistent în dicţionar) şi, în al treilea rând, reprezintă pronumele personal însoţit de verbul la imperfect, persoana a treia, singular, aducând în lumină vremuri imemoriale.

Ca şi cum, la un moment dat, cineva ne ruga să facem ceva, să fim într-un anumit fel, să acţionăm în virtutea a ceva. Şi, din ne-facere, din ne-ascultare, neruga noastră a deviat în altceva şi nu a mai putut instaura lumi, pace sau linişte...

Mi-a spus cineva, recent, că nu mai are nici măcar puterea să se roage. Că ruga nu îşi mai găseşte locul şi nu îi mai poate fi parte din gânduri. Că a ajuns la o stare de împietrire şi că nici măcar lacrimile nu îi mai pot spăla cristalul ochilor...

Că starea la care a ajuns este o nerugă continuă, din care nu mai poate ieşi.

Văd, din nefericire, tot mai mulţi oameni în ultimul timp care nu mai au puterea de a se ruga. Pe care deja i-a cuprins neruga. Şi care nu mai au energia de a intra în biserici. Sau dacă o fac, totul se reduce la automatisme şi la un formal sec, ca reflex al inerţiei altor vremuri. Sunt vremurile când El ne ruga să Îi fim alături. Şi totuşi, aceasta e o stare care, din ce în ce mai mult, cucereşte suflete. Am tot stat şi m-am gîndit de unde poate să vină o astfel de stare, şi care îi poate fi originea? Singura explicaţie pe care am găsit-o este dată de o negare a frumosului din noi, de neoameni. Pentru că mulţi dintre cei din jur au devenit neoameni, o zonă tot mai mare se acoperă cu boli: nefericiri, nenorociri, necazuri, neajunsuri, nevoi, nelinişti nefireşti. Nerugi.