Şi tot zbor / Milano

Capitala modei este uimitor de aglomerată pentru această perioadă a anului. Am stat mult pe străzile din Milano, târziu, în noapte. O agitaţie nocturnă de neimaginat – la ora două noaptea era un trafic specific metropolelor italiene.

Am văzut San Siro şi domul, Galeriile Vittorio Emmanuele şi castelul... însă lecţia pe care am învăţat-o la Milano este una tot legată de modă: hainele nu fac altceva decât să elibereze corpul şi nu să îl constrângă. Moda nu este altceva decât una din formele de exprimare a libertăţii – şi de abia acum înţeleg de ce niciodată nu am vrut să port uniformă sau haine convenţionale...

Însă adevărata strălucire milaneză este dată de arta cu care este dotată capitala modei. Am fost la Cenacolo Vinciano şi am văzut Cina cea de Taină... Am rămas mut, privind în gol, măreţia artei, timp de câteva minute. Tabloul acela celebru, prezent în majoritatea caselor de la noi, în marea parte a bisericilor, în culori vii şi stilizate, era acum în faţa mea, în măreţia lui fizică şi în dimensiunea simplităţii de nedescris. Pentru că, dacă te orbeşte ceva la el, atunci nu este altceva decât simplitatea de care dă dovadă. Culori pale şi deja şterse de paloarea timpului, în ciuda restaurărilor repetate, gesturi simple şi o prezenţă firescă într-o biserică de la capătul unei străzi care nu se remarcă prin nimic – cam asta ar caracteriza la o primă vedere faimosul tablou. Pentru ca, în adâncimea lui (şi mărturisesc că nu am mai văzut niciodată atâta spaţialitate într-un tablou, privit din depărtare) să fie expresie pură şi catehism curat. Este frapantă expresia mâinilor din tablou – pe de o parte sunt mâinile Mântuitorului, care ştie că va fi trădat şi nu face niciun gest pentru a opri actul trădării; din contră, parcă invită cu cuvintele „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu, care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor”, iar pe de altă parte sunt mâinile fiecărui apostol în parte, care nu reuşesc să exprime altceva decât interogare, uneltire sau ameninţare.

La fel ca şi picioarele lor, adunate, constrânse şi încovrigate. Simetric, aşezaţi de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului, ei se împart în două grupuri de câte trei, uneltind, neascultând vorbele Lui nici măcar în ceasul al doisprezecelea.

În spatele Lui, prin geamurile generoase, se văd munţii (Golgota oare?) şi, la orizontul lor, cerul. Mântuitorul stă la masă, dăruindu-se oamenilor, aşteptând să Îşi ia crucea şi să urce muntele spre crucificarea care îi va asigura intrarea în împărăţia cerurilor...

Toată senzaţia de spaţialitate din tablou se centrează pe imaginea Lui şi deschide perspectiva de fundal a liniştii absolute. Este aceeaşi linişte care te cuprinde când ieşi din biserică, cu această imagine în minte şi, cu siguranţă, cu promisiunea „Doamne, nu te voi trăda niciodată!”