Şi tot zbor / Un Om monumental

Cuvine-se cu adevărat ca, din când în când, să evocăm figuri, gesturi sau realizări, se cuvine să ne aducem aminte de oamenii care schimbă destine şi modifică mersul omenirii iar noi, copărtaşi la devenirea întru spirit pe care ei ne-o lasă moştenire, să fim, la rândul nostru, cioburi care, toate împreună, pot reflecta imaginea revelată. Se cuvine ca, din multul primit de la cei din jur, să dăm şi noi, mai departe, fărâme de frumos. Primim des cadouri, ni de oferă regaluri sufleteşti sau avem parte de bucurii nemaiîntâlnite; suntem părtaşi la devenirea lumii şi avem datoria morală să expediem, din când în când, cărţi poştale cu imaginile revelate.

A vorbi despre oameni ca Ioan Paul al II-lea pare a fi, din partea mea, un gest desacralizant tocmai prin conştientizarea propriei limite în raport cu acest titan al creştinismului. Primul lucru pe care îl pot spune despre relaţia mea cu el este dat de senzaţie. Propria mea trăire avută, cu câţiva ani în urmă, la locul unde Papa Ioan Paul al II-lea şi-a găsit locul odihnei întru veşnicie. Am fost şi eu un martor al speranţei atunci când, alături de mulţimea de credincioşi care se perinda tăcută pe la mormântul lui, mi-am şters lacrimi şi am fost cuprins de o înfiorare nemaiîntâlnită. Am simţit cum parcă lumea se opreşte şi cum, în ciuda miilor de oameni care erau în marea sau mica lor trecere prin faţa locului de veci, totul încremeneşte şi, pe feţele tuturor, ochii sculptau lacrimi, iar gândurile se pietrificau întru admiraţie. „Tu eşti Petru şi pe locul acesta se va zidi o biserică” – binecunoscutele cuvinte deveneau acolo, pentru mine “Aici e Ioan Paul şi pe locul acesta am pus temelia unirii bisericilor”… Este gândul cu care am ieşit şi care îmi persistă în memorie; este gustul luminii revelate pe care l-am simţit eu şi din care aş dori să îi fac părtaşi şi pe alţii.

Gesturile noastre mărunte pot clădi lumi, mai ales dacă am trăit momente solidare cu cei care au făcut istorie. Cred cu tărie că, oriunde am fi, putem face ca gesturile noastre să fie auzite puternic şi departe. De aceea cred că astfel de gesturi trebuie să ne facă pe noi toţi cu credinţă, cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu să le urmăm şi să le dăm mai departe.