Şi tot zbor / Postul

Una din încercările la care este supus omul contemporan (şi în ultimul timp parcă voit-afişată) este practica – penitentă sau cu bucurie asumată – a postului. Devine chiar un mod de a fi să posteşti, să comanzi mâncare de post sau să îţi asumi, de multe ori în văzul celor din jur, practica, valorile sau manifestările creştine. Învelişul ia locul miezului şi suprafaţa devine esenţă.

Mă gândesc, cu o oarecare speculaţie lingvistică, la echivalentul englez al verbului a posti: to fast, care este foarte apropiat de to fasten. A posti, to fast, în primă accepţiune, are, dincolo de ideea de a ţine post, ca omonim, a face ceva în grabă, a se grăbi, iar adjectivul este, ca percepţie imediată, axat pe rapiditate şi pe o mişcare iute, nu numai în sens temporal, ci şi ca dimensiune spaţială. To fasten, în schimb, este verbul care are, aproape întotdeauna, atributele unei constrângeri. Este verbul potrivit pentru a fixa (de regulă o centură de siguranţă, ceva ce ne leagă şi ne dă o stabilitate).

Postul, în sine, este cel care ne leagă şi ne asigură de ceva. Însă, în ultimul timp, parcă cele două accepţiuni se întrepătrund şi omul contemporan mizează mai mult pe latura lui rapidă, a lui fast, iar siguranţa lui fasten tinde să fie doar învelişul, nu şi esenţa. Nu pot să nu merg mai departe cu gândul la literalul post din engleză. To post este, în engleză, a informa, a posta, a afişa, a trimite (tot ca sens informativ), a actualiza... El descrie o serie de verbe care ţin de registrul afişării, al informării, al actualizării – şi îmi pare că aici este şi sensul denaturat al invaziei electronice şi al televiziunii: ieşim din zona fixării, a asigurării, a constrângerii şi derapăm voit spre latura afişării...

Ne îmbrăcăm în haina postului şi vrem să stăm la cina cea bogată. Uităm că nu trebuie să ne afişăm pentru a fi smeriţi, ci trebuie să ne smerim pentru a ne înălţa...