Şi tot zbor / Maramureş

Tot stau şi mă gîndesc de cîţiva ani încoace la ce înseamnă, de fapt, Maramureşul şi la ce ar trebui să se gîndească, ca o primă idee, un străin atunci cînd aude despre noi. Am avut, şi nu de puţine ori, surprize plăcute, constatînd cu mîndrie că mulţi ne cunosc şi atunci cînd vine vorba de Maramureş sînt mult mai bine informaţi decît omul de rînd de la noi. Însă acest caz este un apanaj al excepţionalilor şi sînt recunoscător celor ce mi-au îndrumat destinul şi paşii întru a-i cunoaşte.

Marea majoritate a străinilor, de fapt procentul se apropie foarte mult de cifra absolută, din nefericire nu se poate lăuda cu noţiuni nici măcar elementare despre Maramureş. Pentru ei noi nu existăm, iar tot ce ţine de identitatea fiinţei noastre se stinge în făptura de abur a sentimentului de ignoranţă. Am stat să mă întreb de ce. Şi la origine stă atît neştiinţa noastră de a ne promova imaginea, cît şi veşnic invocatele resurse limitate, pe fondul unei strategii de resemnare mai degrabă decît de deschidere a ferestrelor spre lume.

Şi totuşi, ce avem noi, astăzi, de dat lumii? Să fie oare civilizaţia lemnului cea care ne caracterizează? Da, într-o oarecare – chiar mare – măsură. Însă nu mică mi-a fost mirarea văzînd motivele tradiţionale ale porţilor maramureşene (soarele, funia) pe complexe arhitectonice, construcţii sau structuri de lemn din Mexic – şi aici ele poartă amprenta vechimii locurilor şi a legăturii omului cu natura. Să fie oare bisericile noastre faimoase din lemn un specific local care îi oferă Maramureşului unicitatea întru expresie?

Da, atîta vreme cît ne raportăm la un spaţiu nu prea îndepărtat; pentru că şi ţările nordice (în special Norvegia) se bucură de aceleaşi expresii ale legăturii omului cu Dumnezeu şi sînt puse parcă sub lumina aceluiaşi stil arhitectonic. Să fie oare piatra, în varianta ei preţioasă şi convertită în flori scoase cu trudă şi sacrificii din inima pămîntului darnic al Maramureşului? Da, însă muzeul florilor din adîncuri nu este unicat în lume, în ciuda faptului că este, cu certitudine, o bogăţie pentru Europa. Ar mai fi apoi, în conjuncţie cu piatra, şi metalul care, sub diferite forme, de la aur la cupru sau de la fier la plumb, a fost o resursă care i-a îmbogăţit pe oamenii acestor locuri. Însă generozitatea pămîntului face ca şi acestea să fie reperabile şi în alte orizonturi...

Să fie oare cerul albastru de Baia Mare, acea celebră sursă de inspiraţie pentru o faimoasă mişcare culturală de la sfîrşitul secolului al XIX-lea convertită în Şcoala Băimăreană? Să fie oare frumuseţea obiceiurilor noastre populare, de la Tînjaua de pe Mara şi pînă la Vergel cu toată – încă prezentă – lumina din costumele populare ale oamenilor acestor locuri? Să fie faimoasa ospitalitate împinsă pînă la limita renunţării la sine a gazdei şi convertită într-o încîntare a oaspeţilor? Să fie oare preţuirea rostului vieţii şi neglijarea neesenţialului, nimicniciei şi a omenescului pînă şi dincolo, cu luarea în derîdere a morţii şi cu aşezarea întru vecie sub semnul bunei dispoziţii, a ironiei, a nefricii şi a dîrzeniei?

Cred că, mai întîi de toate, Maramureşul este o stare de spirit cu care lumea ar putea deveni mult mai bogată. În ritmuri lente de colinde, acompaniate de clopotele bisericilor ce ne reprezintă, împodobiţi cu aurul pămîntului nostru, păşind pe flori de mină în miros de castane coapte, cu cireş înflorit la urechi şi busuioc în păr, îmbrăcaţi în straiele noastre de sărbătoare, i-am putea da lumii starea de „acasă” pe care o are oricine vine, cu credinţă şi cu dragoste, în Maramureş.