Şi tot zbor / Mama

Am mai scris - e drept că de mult prea puţine ori faţă de cât ar merita - despre mama. Am mai simţit şi am mai împărtăşit gânduri şi trăiri la adresa celor ce îşi frâng trup din trupul lor şi îşi varsă suflet din sufletul lor, pentru ca noi, cei care nu ne dăm seama decât mult prea târziu, să putem făcea parte din spectacolul lumii, crezându-ne actori principali. Nimic mai fals, pentru că adevăraţii actori, deplinele merite şi toate aplauzele le merită ele, cele care nu ne arată, dar fac ca nici un sacrificiu din toate pe care le întreprind să nu fie prea mare pentru gesturile noastre mărunte.

Am văzut mame cum se topesc pentru ca lumina care arde din ele să îi călăuzească pe copii în drumul lor prin noapte; am simţit cum gesturi ascunse, neştiute decât de ele şi de Dumnezeu fac ca trupul lor obosit să nu arate lipsurile sau tremuratul, tocmai pentru că e mai important să îi apere sau ocrotească pe cei cărora le-a dat viaţă. Am văzut cum credinţa nu e afişată sau mărturisită, ci săpată în podeaua care le sprijină genunchii obosiţi de muncă seara, când îngenunchează în faţa patului, cum trupul lor primeşte semnele trecerii timpului şi ale silniciilor la care sunt supuse. Pentru noi. Pentru ca noi să nu simţim greul. Pentru ca să nu suferim sau pentru a nu avea lipsuri. Pentru ca noi să putem zburda, pentru ca noi să putem zbura.

Am trăit şi suferit văzând şi simţind cum se mistuie trupul lor pentru a ne proteja trupul nostru, cum se dăruie sufletul mamelor pentru ca sufletele noastre firave să aibă scutul iubirii lor, cum acest scut primeşte toate săbiile şi vârfurile de săgeţi ale războiului cel dintre noi, ale agresiunii neştiute care ne urmăreşte cu voie şi fără de voie... Şi nu le-am văzut niciodată pe aceste mame îngenunchind ziua, de greu, ci doar noaptea, ca semn de mulţumire. Lui.

Am venit, am văzut, m-am convins. Şi nu am ştiut care poate fi reacţia mea la adresa monumentului uman care văd că se clădeşte în jurul fiecăruia din noi. Cu şi prin jertfa mamei. Cuvintele mele sunt - şi vor fi - mult prea puţine, lacrimile mele - uscate şi fără de expresie, sentimentele mele nu se vor putea ridica niciodată la adresa celei care, acum poate mai mult decât oricând, are nevoie de un strop din oceanul pe care mi l-a dăruit. Iar acest strop, această picătură neînsemnată, poartă în sine un singur nume: MULŢUMESC.