Şi tot zbor / Lumină şi cântec

Mexicul are, printre multele lui feţe, şi una aparte, distinctă şi demnă de invidiat: la tot pasul te scaldă muzica lui.

De la fanfara care face zilnic rondul cartierului, aliniată frumos şi rânduind, în ritmul cadenţat, încă o zi în simfonia existenţei coloniilor şi până la sutele de restaurante şi baruri, muzica este, pentru oamenii acestor locuri, un fel de a fi. Între vestita Hard Rock Café sau Bodeguita del Medio (un bar cubanez unde, pe meniul zilnic, se află încrustate cuvinte şi semnătura pe care, acum peste o jumătate de veac în urmă, le-a lăsat Hemingway, bucurându-se de atmosfera havaneză), muzica gălăgioasă şi plină de viaţă în ritmuri latine sau localuri mici şi tihnite, unde abia de se aude, în surdină, muzică franţuzească, îmi vine foarte greu să aleg.

Revin, totuşi, după câteva zile, la liniştitul bar unde Jaime Martinez cântă muzica din anii ‘60-’70, Memoires Café. Atmosferă discretă, cu lumini palide şi culori la fel de moi… ferestre care dau înspre acoperişuri vechi şi străzi pavate cu piatră de râu, una din caracteristicile Vallartei. O coborâre în timp, la fel cum muzica din jur e o pătrundere în suflet. Pe mese, mici pliante de prezentare a localului, care sfârşesc cu îndemnul la fel de mângâietor precum paloarea felinarelor mascate: „lasă-ţi amintirile să te năpădească”.

După ce citesc, cuprins de o mirare inexplicabilă, mă uit în jur: nicio masă liberă şi din mulţimea pe care o văd nu îmi dau seama să fie cineva care să fi fost mângâiat de muzica aceasta, care acum, în faţa mea, se performează, în momentul iniţial al naşterii ei. Sunt doar tineri şi acesta e semnul că muzica, la fel ca şi sufletul, nu are vârste. O spune implicit şi Jaime în cântecele lui, în care predomină cuvinte precum „inimă”, „viitor”, „viaţă” sau „aripi”. Şi, pentru două ore, sensibilitatea Americii Latine se converteşte, în faţa mea, în muzică şi poezie… Acordurile de chitară, trepte spiralice de coborâre întru suflet, parcă închid porţile prezentului şi lumea din jur să trăiască sub semnul vrăjii. Nu găsesc alt cuvânt pentru starea ce ne cuprinde pe cei din Memoires Café, ascultându-l pe cel care, cu o chitară în mână, face minuni, scoţând parcă la iveală din fiecare memoriile clipelor trăite şi nostalgii dorite, pe fundalul celebrei Te iubesc de Mario Benedetti:

„Dacă te iubesc este pentru că eşti

Iubirea mea şi complicele meu, şi totul

Iar pe stradă, braţ la braţ

Suntem mult mai mulţi de doi…

Te iubesc în paradisul meu

Unde oamenii trăiesc fericiţi

Chiar dacă nu au voie…”

Îl întreb pe Jaime dacă ştie să cânte „Solo le pido a Dios”… Îmi răspunde cu un zâmbet bonom şi înţelegător: „Bineînţeles că ştiu.” Şi începe… Şi ca de obicei când se cântă „Solo le pido a Dios”, nu mai am cuvinte. Rămân prins în versurile atât de adevărate ale poetului, care constituie, de altfel, şi crezul meu în viaţă:

„Pentru ca moartea crudă să nu mă găsească

Gol şi singur, fără a fi făcut ceea ce era necesar…”