Şi tot zbor / Lecţia din Apuseni

Am stat cu toţii, preţ de câteva zile, cu ochii aţintiţi spre locul unde, într-o zi nefastă, doi Oameni s-au sacrificat pentru ca noi, ceilalţi, să învăţăm o lecţie... Am trecut prin stări confuze, diverse sau contradictorii, de la revoltă şi până la apreciere, prin lacrimi şi scrâşnete de dinţi. Am văzut neputinţa unui sistem, a unui întreg arsenal bine pus la punct în faţa unui fenomen care poate surveni oricând.

Pe acest fundal, mii de specialişti părerologi au ridicat voci şi şi-au impus, fiecare după putere, punctul de vedere. S-a blamat, s-a hulit, s-a criticat, s-a comentat, ca şi când aviaţia sau comunicaţiile speciale ar fi apanajul fiecăruia...

Lecţia din Apuseni, dincolo de tragismul ei, de preţul pe care l-a plătit, personal îmi deschide poarta unui gând care este de mult latent şi se cristalizează în preajma Oamenilor: chiar dacă ora exactă vine de la Bucureşti sau soarele răsare de la răsărit, timpul ne este dat de conjunctura Oamenilor din jurul nostru, după cum lumina poate veni şi din Apuseni.

Adevărata trăire nu o reglează mecanica timpului exact, ci trăirea clipei ziditoare, a momentelor când respiraţia se acordează după simfonia naturii, după cum Omenia nu ţine cont de aparatură, tehnică, funcţii sau de-moment-deşarte măriri.

A fi om înseamnă să ştii să ai percepţia corectă a dimensiunii lucrurilor, fără fastul sau imaginea pe care cei care ştiu să îşi promoveze persoana le pun în operă doar sub lumina reflectoarelor şi în faţa camerelor de luat vederi. Oamenii aceia simpli din Munţii Apuseni nu trebuie să fie împinşi de la spate – sau anunţaţi de la Centru – pentru a face ceea ce e bine, pentru că ei au noţiunea corectă a ceea ce trebuie făcut. Este înzestrarea cu care ei vin, în ciuda neajunsurilor, în ecuaţia timpului lor, a unui timp care nu îşi găseşte nici rolul, nici rostul acum, în timpul nostru. Şi, cu toate acestea, ei sunt cei care, tăcuţi, aşa cum a făcut românul de când se ştie, îşi duc cu demnitate crucea şi îşi fac, din plin, datoria.

Astfel de Oameni se găsesc pretutindeni în această ţară – ei trec pe lângă noi zilnic, neştiuţi, încărcaţi de povara stâlpilor pe care trebuie să îi susţină pentru ca lumea teatrului nostru să nu se prăbuşească...

Lor, astăzi şi acum, le mulţumim!