Şi tot zbor / Lacrimi de mamă

 

Cred însă că este ceva mai puternic decât aerul, dacă ar fi să vorbim tot în limbajul cel nevăzut al manifestărilor întru omenesc. Iar această forţă e dată de lacrimile mamei... Cu toţii am trecut prin momente grele – bolnavi, supăraţi, îngânduraţi, cu griji, cu greutăţi, prinşi, răniţi, trădaţi, distruşi, uitaţi de lume, parcă părăsiţi de soartă, cu dureri, înfricoşaţi, ... şi registrul poate continua mult – fiecare am simţit la rândul nostru limita sau apropierea ei.

Am văzut sau experimentat sfârşitul după care nu mai aveam puterea de a merge mai departe; am avut convingerea că nimic nu ne mai poate salva şi cedarea poate că a fost totală. Un singur lucru ne-a salvat, întotdeauna fără ştirea noastră: lacrimile mamei... Puţini am văzut lacrimi în colţurile ochilor ei şi puţine au fost momentele când ea era pe punctul de a ceda. Pentru noi noţiunea aceasta – ca mama să abandoneze – nu există. O ştim întotdeauna acolo, ca stâlp al universului nostru, chiar dacă nu vom afla niciodată ce se ascunde în spatele acestei susţineri totale.

Tot aşa cum constructorii marilor catedrale ale lumii au rămas în anonimat, şi mama va fi mereu acolo, în frumuseţea manifestărilor ei, lăsând mereu lumina să intre printre vitraliile sufletului ei şi să ne pună pe noi în evidenţă. Fără ca să ştim şi fără ca să se ştie. Fără ca să spună şi fără să vrea să spună.

 

Tot teatrul lumii noastre – în care noi suntem actori mai buni sau mai fără de talent, toate manifestările noastre, toate reuşitele noastre, tot ce e mai bun în noi nu ni se datorează, ci i se datorează. Ei şi lacrimilor ei. Celei care mângâie, vindecă, veghează, suferă, simte, renunţă, se jertfeşte, se răstigneşte pe altarul iubirii pentru noi. Şi care, o dată ce a dat viaţă, şi-o dă zi de zi pentru noi, pentru fiecare în parte. În tăcere şi acceptare. Întru renunţare totală la tot ceea ce a fost ea înainte. Întru punerea noastră în lumină. După principiul catedralelor gotice, unde intră lumina şi cu toţii ne înfiorăm văzându-le. La fel trebuie să simţim şi când suntem în preajma mamelor noastre, pentru că lacrimile lor fac ca lumea să meargă mai departe. Lumea noastră...