Şi tot zbor / La capătul zilei

Legea firii face ca, la capătul zilei, să vină liniştea sau odihna, plata sau răsplata. Aceeaşi veşnică-rânduire a lucrurilor şi a lumii îl aşează, la sfârşit, printr-un demers răsplătitor, pe fiecare la locul lui, după cele câte le-a făcut, dar şi după cum le-a făcut.

La capătul zilei, întunericul cucereşte lumina şi liniştea inundă agitaţia; zidirea şi facerea de peste zi glisează spre re-facere sau ne-facerea din noapte şi vorba convertită-n cânt o fi în miezul nopţii transformată-n şoapte.

La capătul zilei, mâna care ţine sceptrul sau stăpâneşte, creează sau clădeşte, e pusă sub imperiul unor mişcări domoale, repetitive, sau îşi găseşte, în mângâieri, odihna, tot aşa cum lacrimi şi sudoare se convertesc în perle, inundând pământul roditor al fiinţei şi înnobilându-l cu rost. La capătul zilei e timp pentru răsplată şi loc pentru recoltă; e bucuria adunării şi a împreună-celebrării, e hrana şi îndestularea, e cina şi împăcarea...

Grija ca demers interogator ar trebui să dispară, atâta vreme cât, peste zi, lucrul bine făcut şi rânduiala după vremi sunt expresii ale unor certitudini; focul incertitudinilor se aşează, încet, în vatră – hestia devine destinul nostru, al fiecăruia – iar destinul nu e altceva decât modul cum ne-am aşternut, în mod anterior, timpul şi rostul fiinţării. Şi acum îl înţeleg din plin pe William James, care spune că viaţa nu îmi poate da bucurie şi pace, ci ţine doar de mine să le doresc. În schimb viaţa îmi dă timp şi spaţiu, ţine doar de mine să le umplu cu ce vreau. Nimeni, în afară de mine, nu e responsabil pentru alegerile mele, dar dacă plec la drum cu inima smerită şi cu încuviinţarea că smerenia premerge înălţării, dacă îmi lucrez grădina cu conştiinţa muncii bine făcute, chiar dacă nu va fi observată de nimeni, cu certitudine că la a doua venire vom avea răspuns bun judecăţii. Cu siguranţă că atunci grija e convertită în bucurie şi nu trebuie de pe acum să ne muncim cu gândul la ce va fi atunci, deseară, la capătul zilei.