Şi tot zbor / Întrebări

De când ne ştim, ne întrebăm de lucruri, oameni, fapte

De mici copii ne minunăm din zori şi până-n noapte

Cu vremea credem şi sperăm că sens noi lumii ştim să dăm

La tot ce e în jur, de la-ntuneric, la azur

Cu gândul plin şi drept şi pur, de la culoare la contur

De cum se împleteşte-un şnur, de ce e diamantul dur?

De ce luăm şi de ce dăm? De cum primim când ne rugăm...

Minuni din piatră cum creăm, de ce e bine să uităm?

Când rostul lumii-l dărâmăm şi mult la sfinţi ne închinăm

În noapte, prin fapte, în şoapte.

De ce semne e nevoie pentru a fi transpuse-n gând? De ce omul care pierde e mereu cel bun şi blând? Câte sunete formează chiar şi cel mai simplu cânt? De ce suflu e nevoie pentru a se face vânt? Cine oare-adună praful şi-l transformă în pământ? De ce lumea azi nu poate să mai aştepte la rând? Ce-i împiedică pe oameni să se ţină de cuvânt? De ce lupta se încheie cu învingător şi-nfrânt? Cine ştie unde-i sursa sau imboldul pentru-avânt? Cum obţinem ce-i al nostru, impunând sau doar cerând? Cine întăreşte pomul de la firul cel plăpând? Unde-i nodul care are un frumos deznodământ? Cine naşte din lumină focul cel a-toate-arzând?

Cine a creat din piatră stilul gotic, arcul frânt? De ce drumul spre credinţă e întotdeauna strâmt? De ce preţul pentru lacrimi e mereu în necuvânt? Când vom înţelege viaţa: mâine, astăzi, în curând? Ce îi dă puteri depline unui ne-nsemnat descânt? Unde merge sufletul când trupul se ascunde în mormânt? Cum ne facem din vecie un etern aşezământ? Cine ştie să ne-arate unde este duhul sfânt? Care-i pragul ce măsoară de la sfânt la cel prea-sfânt?

Cine oare-mi poate spune cine sunt eu cel ce sunt? Sunt şi pământ, şi gând plăpând, şi cânt când frânt cuvânt în vânt cântând, strigând, mergând pe rând, ca un descânt în necuvânt cu-avânt arzând în duhul sfânt...

În noapte, prin fapte, în şoapte...