Şi tot zbor / Inimi

Există oameni care ne împietresc inimile, iar alţii le topesc sau le înalţă. Inima devine astfel nodul unor legături, văzute sau nevăzute, nu numai cu lumea, dar şi cu cei din jur.

Binecunoscutul “sus să avem inimile” este expresia înaltă a abandonării de sine şi încredinţarea, cu bucurie, a propriului eu spre un TU la care ne raportăm, deseori, cu disperare, teamă, speranţă, încredere, înfiorare sau tremur.

Ideal este ca, raportându-ne la un TU salvator, să îl putem grefa pe Celălalt, un Aproape mobilizator, clăditor, restaurator de inimă şi faptă. Tranziţia lui Tu către Celălalt,

Aproapele de lângă noi, Cel Cu Care doborâm munţi şi clădim universuri, devine gestul salutar maxim şi nivelul ultimativ al relaţiilor omeneşti. Nu tuturor ne este dat, pe durata unei vieţi, a acestei vieţi, să îl cunoaştem; nu toţi au privilegiul de a fi întru şi pentru Celălalt, de a respira, simţi, trăi sau de a fi prin Celălalt.

Între drama de a nu ne cunoaşte Cealaltă Parte a Existenţei Întru Frumos şi bucuria fără margini pe care o avem când O descoperim, ne ţesem, tăcut sau plini de zgomote, trăitori sau sub semnul renunţării, cu împliniri de moment sau neajunsuri continue, existenţa.

Simulăm că trăim, ne bucurăm de expresii ale fulguranţei clipei de împlinire sufletească, suferim, trădăm, dezamăgim, suntem...

Sus să avem inimile pare a fi soluţia, salvatoare, a unei ancorări solide în nisipul cerului, cu toată siguranţa unui astfel de demers mobilizator; e momentul în care, fiind sus, inima topită se înalţă, pluteşte, zâmbeşte, râde, se bucură, e plină, senină, lumină, divină. Ea atrage după sine,     într-un sistem de pârghii nevăzute, înspre acelaşi (I)sus motivator, fruntea, capul, pieptul, moralul, gândul sau fapta. Iar dacă avem inima sus şi suntem senini, ne-am aliat cu Cel cu care vom birui lumea, Celălalt devine parte din noi, nimic din ceea ce e omenesc nu ne e prea greu, iar lumea se transformă în locul unde gândurile se întrupează în fapte, gesturi, caractere, destine. Iar destinul inimii este, întotdeauna, de a se lipi de o altă inimă, de a se contamina de frumos, de a se contopi cu Lumea Văzută şi Nevăzută a Înălţimilor!