Şi tot zbor / Îngerii din(tre) noi

Munchen. Octombrie. O zi ploioasă, mohorâtă, cu picuri deşi pe caldarâm şi un zgomot înfundat, al zilei ce parcă nu vrea să înceapă din cauza întunericului şi a ceţii care tronează în voie. La un hotel din periferie, de muncitori cu ziua sau de turişti rătăciţi, nici măcar personalul nu a apărut pentru servirea de dimineaţă. Bubuituri surde, înfundate, trădând un scârţâit de uşi neîngrijite sau somnul mult prea puţin al celor ce urmează să îşi înceapă ziua, de cu noapte, pe şantier. Cuvinte aglutinate, neterminate, contorsionate, abreviate, chinuite, într-o bavareză autentică, în combinaţie cu sunetele care încearcă să imite o germană de emigranţi.

Pe holuri întuneric şi, din loc în loc, câte o lumină pală parcă de felinar murdar. Până şi apa ce curge la grupurile sanitare comune trădează frustrarea de a fi „condiţionată” cu aerul de pe coloane, ieşind cu zgomote dureroase şi cu scrâşnete neregulate...

Într-o încăpere cu mai multă lumină, văd un chip desprins parcă din altă lume. La o masă, într-o tăcere monumentală, cu gesturi de o eleganţă şi o cuminţenie ireale, o fetiţă mănâncă şi se uită la desene animate. Mai are puţin până să meargă la şcoală şi îşi petrece timpul cuprinsă de magia poveştii pe care o urmăreşte.

Un domn distins, şi el din altă lume, caută dezorientat în încăperea ce se vrea a fi o sală de mese, negăsind un început în mesele lăsate în dezordine, cu farfuriile murdare. Fetiţa îl observă şi, cu o voce de un cristal auriu, îi spune ceva. Apoi îl îndrumă spre locul de unde se poate servi cu tacâmuri curate şi farfurii imaculate. Se aşează, cu aceeaşi eleganţă şi cuminţenie, la locul ei, reluându-şi în tăcere lumea poveştii. La un moment dat, se ridică şi îşi ia o cutie de lapte pe care nu reuşeşte să o deschidă. Mă uit la mâinile ei delicate şi îmi pare imposibil să poată face acest lucru. Ambalajul ieftin şi grosier nu e conceput pentru a fi desfăcut fără un oarecare gest de forţă. Se uită la mine şi mă roagă să o ajut.

De altfel, şi mie îmi dă dificultăţi cutia de lapte. După ce o desfac, îi umplu cana de lapte, îmi mulţumeşte frumos şi îşi reia locul, în tăcere, în poveste. După câteva minute, când fetiţa consideră că a sosit timpul să plece, termină ce avea în farfurie, apoi îşi strânge tacâmurile şi cana, le aşează în sectorul cu vase de spălat, salută şi pleacă. Cu aceleaşi gesturi elegante şi cuminţi.