Şi tot zbor / Există oameni

Viena. Turnul de control. O zi obişnuită, cu trafic normal. Valul decolărilor de dimineaţă a trecut, acum văd pe panourile de comandă o duzină de avioane care se înscrie, frumos, pe traiectoria indicată de turn şi îşi aşteaptă rândul la aterizare. Şeful de tură ne dă informaţii cu privire la nivelele de zbor, ne arată nivelul de tranziţie, punctele importante din harta Austriei, căile aeriene pe care circulă, zilnic, mii de avioane.

Întrebările noastre tehnice nu întârzie să apară - de ce e închisă o pistă şi doar una e în serviciu, ce impact are QNH-ul ridicat asupra piloţilor, de ce partea de dirijare trafic la platformă e făcută de aeroport... Cu un profesionalism şi un calm german, şeful de tură ne răspunde tuturor întrebărilor. Un coleg ne mărturiseşte cum, într-o seară, zburând la vedere prin zona Vienei, a intrat în fonie cu turnul de control, care „i-a făcut cadou” o trecere la înălţime joasă prin zona aeroportului, putând să admire facilităţile şi infrastructura lui dintr-o altă perspectivă faţă de cele cunoscute...

La un moment dat, doi controlori devin agitaţi şi intervin în discuţia noastră. „Ne scuzaţi, avem o urgenţă! Un pilot are nevoie să aterizeze de urgenţă, deoarece are un caz medical special - un infarct - la unul dintre pasageri!”. Şeful de tură nu schiţează niciun gest şi merge, cu mişcări sigure, la ecranul care îi arată zecile de avioane din zonă, precum şi ordinea celor care vin la aterizare. Ia legătura cu pilotul, primeşte datele esenţiale, apoi schimbă ordinea şi retrasează aterizarea pentru avionul în cauză.

Rând pe rând comunică cu ceilalţi piloţi care „îi fac rând” avionului cu urgenţă la aterizare, reaşezându-se, încet, în noua ordine... Între timp, echipa din turn pregăteşte infrastructura de la sol: aeroport, evacuare prioritară, medicul, ambulanţa, poliţia de frontieră. În câteva minute totul se rezolva ca şi când nimic ieşit din comun nu s-ar fi întâmplat... „Astfel de cazuri sunt frecvente, ne spune şeful de tură. Suntem obişnuiţi cu ele şi le facem faţă doar datorită colaborării bune dintre noi”.

În câteva minute, avionul ia contact cu solul, este tras la rampă, iar echipa medicală îşi face repede, datoria. O viaţă se zbate între a mai fi sau nu, iar aici rolul celor care îşi fac, cu conştiinciozitate, datoria, e esenţial. Mă uit, de departe, la această derulare rapidă de imagini şi roluri. Probabil că cel în cauză nu va şti niciodată eforturile făcute de ceilalţi pentru a-l salva... De fapt, cei din turn nici măcar nu au urmărit evoluţia evenimentului, reluându-şi, în tăcere, rolul de a comunica cu piloţii. Cred că aici constă o mare parte din puterea noastră de a îi salva pe ceilalţi: să ne facem, fiecare la locul lui, datoria. Să nu aşteptăm mulţumiri sau urmări teatrale. Să facem bine ceea ce ne place şi să avem conştiinţa împăcată că ne-am dăruit muncii pe care o facem. Pentru că, dincolo de gesturile noastre, mai mult sau mai puţin mărunte, există oameni.