Şi tot zbor / Exerciţiu de imaginaţie

V-aş propune astăzi – şi nu întâmplător – un exerciţiu de imaginaţie. Ce ar fi dacă, brusc, clasa noastră politică ar trebui, peste noapte, să facă altceva? Să îşi câştige pâinea cea de toate zilele cu sudoarea frunţii sau cu efortul braţelor, să se trezească înainte de răsărit şi să îşi termine treaba de multe ori chiar după miezul nopţii... Să trăiască aceşti oameni care ne conduc acum exclusiv din efortul – şi rodul – mâinilor lor, muncind ca tâmplari, sudori, zugravi sau mecanici.

Să nu mai fie, aşa cum sunt acum, privilegiaţi. De nimeni şi nimic. Să îşi înceapă ziua – şi munca – cu semnul crucii sau, de multe ori, sub presiunea angajatorilor. Să trăiască clipă de clipă în tensiunea încasărilor care nu mai vin. Să fie ei cei care vor reuşi, prin ceea ce fac cu mâinile şi cu eforturi continue, să livreze pâine, să repare maşini sau să construiască locuinţe.

Am spus că vă propun – nu întâmplător – acest exerciţiu pentru că foarte mulţi din cei pe care îi vedem în jur nu pot spune că au reprezentat ceva, un nume, o valoare sau o meserie înainte de a fi în lumina reflectoarelor. Cred că dacă veţi reuşi să vedeţi dincolo de aceste cuvinte, urmând acest gând imaginat, vă va fi foarte uşor să ştiţi cu cine alegeţi să mergeţi pe un drum sau cu cine veţi putea spune, cu mâna pe inimă, că merită să votaţi. Mă uit la peisajul politic de ani buni încoace – aşa cum cei de odinioară erau regi, iar astăzi nu ne mai aducem aminte nici măcar de numele lor, aşa şi cei de acum, peste puţin timp vor deveni uitare. Sau chiar mai mult, renegare. Vom încerca să ne ştergem din minte nu numai figurile de acum, dar chiar şi perioada aceasta – din cauza unor oameni! Aşa cum mulţi români au ales să părăsească ţara tocmai pentru că nu au mai suportat – sau nu au mai rezistat – micimii oamenilor din jur ajunşi, prin înşelătorie sau furt, în frunte.

Cred că în momentul în care noi am avea certitudinea că oamenii de acum, din prima scenă, ar putea să fie buni profesionişti şi am avea curajul să ne lăsăm pe mâna lor, am putea trăi liniştiţi. Şi împăcaţi. Am putea să îi credem, în tot ceea ce zic. Dar nu o avem. Şi nu avem cum să o avem. Şi e departe de noi acest moment. Mult prea departe. Însă trebuie să ducem exerciţiul de imaginaţie până la capăt – prin el am putea face, fără greş, selecţia.

Iar până atunci am o singură întrebare: România, de ce nu te trezeşti?