Şi tot zbor / Electrizant

Acum câţiva ani, într-unul din marile aeroporturi ale lumii, aşteptam, cu un bun prieten, momentul îmbarcării. O sală imensă, deschisă, cu porţi de îmbarcare al căror număr era greu să fie cuprins cu privirea; o mare de oameni aşteptând, pe rând, drumul spre zbor; o stare de disconfort datorat zborurilor lungi care ne aşteptau în curând. Un amurg cu inflexiuni de violet care începea să cuprindă – şi să câştige tot mai mult – zecile de milioane de suflete care trăiesc acolo. La un moment dat, prietenul meu îmi aruncă, printr-un gest imprevizibil, o minge mică, pe care o cumpărase ca suvenir dintr-un orăşel de provincie.

O prind, cu un gest reflex de ultim moment, şi rămân stupefiat: astfel de gesturi? Acolo? Atunci? În faţa miilor de oameni şi a sutelor de camere de luat vederi care supravegheau fiecare mişcare a pasagerilor? Rămân surprins, cu mingea în mână şi între uimire, nedumerire, un dram de revoltă sau încremenire, trec prin multe stări într-o perioadă foarte scurtă de timp. Blocajul mental care mă cuprinde nu poate avea un remediu din interior – şi văd cum un domn, după figură şi îmbrăcăminte olandez, îmi face semn să îi arunc mingea.

Surprinderea mea este şi mai mare când văd acest gest şi imboldul exterior este cel care reuşeşte să mă deblocheze, elegant, din starea pe care tocmai o experimentasem. Arunc mingea la câţiva metri de mine, peste alţi pasageri, domnului care o ceruse. În momentul imediat următor, văd un bătrânel care se ridică din sală şi cere mingea; olandezul intră în joc şi i-o dă. Încet-încet, gestul olandezului şi al bătrânelului devin urmate de zeci de oameni care se ridicau, pe rând, din sală, iar schimbul de pase se îmbunătăţeşte, crescând - ca ritm - tot mai mult.

După câteva minute, dincolo de multele persoane care intraseră în joc şi cereau pasa, se creează şi o altă mulţime, a celor care aplaudă. Sute de oameni, de culori, naţiuni sau vârste total diferite, încep jocul de-a peluza, participând cu exclamaţii, aplauze, ovaţii. Lumea se electrizează şi mă simt parte dintr-un film care creşte tot mai mult ca animaţie şi ritm.

Şi îmi dau seama că unul din neajunsurile noastre, ca naţie, este că nu mai ştim, nu mai vrem sau nu mai putem să fim spontani; nu mai ştim să ne bucurăm de gesturi mărunte şi nu mai avem puterea de a fi împreună. Nu mai ştim să fim o comuniune, nu mai ştim să fim o comunitate... Suntem, zi de zi, reduşi la tăcere, la ascultare sau la neparticipare. La ne-gândire. La lipsa de acţiune totală şi de iniţiativă. Gesturi electrizante care să ne cuprindă sau să ne anime rămân în cărţi de istorie. Şi noi nu mai reuşim să ne adunăm, electrizant, ci doar să ne împărţim, ca indivizi, ca prieteni, ca naţie. Dezolant. Perdant.