Şi tot zbor / Dorul

Cu siguranţă că ne-am confruntat, cu toţii, în diferite ipostaze sau la vârste diferite, cu realitatea şi valenţele, cu implicaţiile sau cu duritatea dorului. Am căutat, în limbile pe care le-am studiat şi cu persoanele cu care am intrat în contact, o echivalenţă a dorului. Şi singura limbă unde am găsit această noţiune este portugheza.

Noţiunea de „dor” exprimată în portugheză are, din câte am realizat (şi pe baza explicaţiilor celor de aici), acelaşi sens şi aceeaşi semnificaţie ca şi în română. De altfel, mi se spune aici şi că există unele dansuri (jocuri) populare care sunt clădite pe aceeaşi structură şi se pare că au fost aduse din Tracia în Portugalia de azi. O serie de cuvinte par scoase din tolba arhaică românească, iar în portugheza modernă reprezintă un strat al fondului principal lexical.

Poate nu întâmplător aici e spaţiul unde s-a creat şi dezvoltat celebrul fado, un gen care a făcut - şi încă îşi găseşte noi forme de manifestare - o sumedenie de adepţi. Toată tristeţea şi toată durerea sufletului omenesc pare să se fi convertit în acest fado, cântat numai în portugheză. Un dor combinat cu gânduri care dor, cu durerea absenţei şi cu cea a neputinţei, cu disperarea de a fi - sunt câteva din stările pe care le insuflă acest gen muzical unic.

În celebrul cartier „Mouraria” din inima Lisabonei, locul de naştere al fado-ului de stradă, timpul pare să se fi oprit de mult. Străduţe pietruite, întortocheate, case vechi şi decrepite, ziduri diverse, oameni îmbătrâniţi care parcă trec dincolo de ani - sunt câteva din aspectele pe care cine vine în zonă le remarcă din plin. Există chiar o mişcare în zonă - pentru promovarea şi conservarea cartierului, cu specificul său de secole. Încet-încet, casele îşi schimbă faţa, iar străzile se refac, după aceleaşi criterii sau după arhitectura medievală. „Celor ce sunt plecaţi de aici - ne spune Alex, ghidul nostru -, le e dor să vină şi să revină aici”. E un parfum aparte şi un aer pe care îl percepi altfel o dată ce ai trecut pe aici. Ca şi când, după ce trăieşti senzaţia unui gust din copilărie pe care îl adori, tânjeşti după el viaţa întreagă. Ca şi când, după ce ai trăit bucuria absolută, parcă şi destinul ţi se răzvrăteşte şi se răzbună, aruncându-te dincolo de timp în durerea absenţei, a neputinţei, în disperarea de a fi. Trăind, până la „fărădetimpuire”, dorul.