Şi tot zbor / Destinul

Francezii spun, ca formulă de despărţire, adieu; spaniolii folosesc frecvent acelaşi termen deja intrat în limbajul zilnic uzual, adios. Traduşi aceşti termeni (sau descompunând cele două cuvinte din care provin), filosofia ambelor popoare ar fi că lasă în voia Domnului (a Dieu sau a Dios) alegerea sau manifestarea fizică a unei viitoare întâlniri.

Românii, mai altfel din fire, traduc acelaşi termen printr-un adio fără drept de replică, semn clar al unei despărţiri inevitabile, forţând parcă şi mâna destinului.

Un adio spus în română înseamnă, fără nicio îndoială, închiderea porţilor sufleteşti şi tăierea oricăror legături cu cel căruia i se adresează termenul.

Acelaşi cuvânt, cu origine comună, cu uşoare diferenţe fonetice în cele trei limbi, devine, ca semnificat, în română, opusul sensului original. Iar acest sens nu numai că depăşeşte planul lui Dumnezeu, care ştie şi ne ştie următoarele întâlniri sau paşii, ci impune parcă şi o forţare a destinului.

Şi dacă destinul este un alt termen necunoscut nouă, tot spaniolii îl folosesc în ipostaza lui mult mai simplă sau eficientă, ca destinaţie. Destino-ul spaniol se traduce prin ceva dorit, cunoscut, previzibil, pentru că destinaţia este, în sine, dorită şi previzibilă.

Astfel călătoria nu mai este în mare măsură hazard sau necunoscut (ca şi destinul), ci expresia unei foarte clare determinări fizice sau temporale.

Spaima de drum specific românească poate fi tradusă şi printr-o neştiinţă în faţa destinului, de aici şi crearea unui întreg arsenal de mecanisme de reglaj fin al drumului; necunoscutul este cel care nu ne lasă să fim sau să ştim paşii următori. Iar noi, în loc să lăsăm în grija Cui Trebuie ceea ce urmează, ne erijăm de cele mai multe ori în a forţa destinul sau a schimba destinaţia, după cum avem percepţia de moment. Să fie acest gest oare un rezultat al neînţelesului adio din limba română?

Sau acesta să fie destinul nostru, de a fi mereu altfel?