Şi tot zbor / Despre puţinătatea sufletească a celor care ne conduc

Am asistat, recent, la o liturghie unde preotul care era extrem de iubit de către comunitatea lui trebuia să se roage pentru cei care îi făcuseră o mare nedreptate. Cu lacrimi în ochi, şi el şi noi am împreună - participat la actul slujirii. Între revolta noastră şi resemnarea lui, i-am remarcat un calm care m-a bulversat.

Să te rogi pentru mai marii oraşelor şi ai satelor, atâta vreme cât aceştia ţi-au făcut rău, mi se pare un gest de un creştinism desăvârşit. Să gândeşti bine şi să faci bine celor care îţi fac, intenţionat, rău, e o lecţie pe care am învăţat-o de mult, dar parcă ne e foarte greu să o acceptăm. Să fii calm şi să nu te pierzi cu firea când tot ce e în jur stă sub semnul dizarmonic al unui zgomot agresiv şi distonant nu numai că e un act de răbdare greu de înţeles, dar şi de un curaj dezarmant.

E similar cu gestul răbdător până la infinit al mamelor care, chiar dacă au viaţa un coşmar, pentru copii fac orice jertfă, arătându-le lor bunătatea, dragostea, calea. Este, de fapt, o altă lecţie a sacrificiului de sine în virtutea dăruirii celuilalt cu şansa la viaţă.

Am stat apoi să mă gîndesc de ce biserica a rânduit ca noi, cei care o frecventăm, să ne rugăm pentru mai marii noştri… Mai ales acum, când ne uităm în jur şi este din ce în ce mai greu să ne luăm exemple: oameni de nimic, care au ajuns în funcţii prin înşelătorie, minciună, tertipuri, falsuri sau prin orice alte mijloace nedemne de nicio religie a lumii. Oameni care au prieteni de conjunctură, a căror bogăţie este dată doar de arginţi şi care ţtiu foarte bine să stea în poze sau să se afişeze alături de modele din toate domeniile: sport, cultură, ştiinţă, ba chiar şi religie.

Neoameni nefericiţi, săraci sufleteşte, care sunt prezenţi în mijlocul comunităţii - sau în biserici - doar în pragul alegerilor sau la sărbătorile mari, tot cu scopul de a înşela. Al căror zîmbet este de o falsitate studiată - şi împinsă teatral, aproape de limita credibilului… Şi am realizat că biserica, în tendinţa ei de a salva oile rătăcite sau de a mântui tâlharii, a considerat că oamenii aceştia mici, de o puţinătate sufletească cum rar se mai găseşte, chiar au nevoie de pomenirea noastră, de gândurile noastre adunate, de rugile noastre, ale celor mulţi. Poate prin cuvintele noastre repetate, prin gândurile noastre adunate vor reuşi, în cel de pe urmă ceas, să se căiască. Altfel ar rămâne, întru micimea lor, la periferia comunităţii sufleteşti.