Şi tot zbor / Deschideri

O dată ce vălul lui decembrie îmbracă plinătatea zilelor, există câteva gesturi care, mai mult decât oricând, se repetă prin antagonismul lor; închiderile pe de o parte, deschiderile pe de alta. Închidem anul, situaţiile, lucrările, munca pe afară, închidem uşa frigului şi gradelor puţine, iar pe de altă parte deschidem sufletele, vremurile, cărţile de poveşti sau deschidem uşa prietenilor. Deschide uşa, creştine este semnul sub care ne răsună gândurile, ne vibrează sufletul sau ne adunăm, din colţurile lumii, acasă. Deschidem braţele, cadourile, porţile ferecate de vreme şi vremuri şi lăsăm, fiecare după cum poate, loc luminii. Ne inundăm de frumos, în ritmuri de colinde sau de concerte de Crăciun, ne dăruim, ne împărtăşim celorlalţi; ne bucurăm, ne împreună - luminăm, ne înduhovnicim. Ne deschidem.

Trăim sub semnul darului şi al dăruirii, al harului şi al mântuirii, al mirării şi al ad-mirării, al cuvântării şi al bine-cuvântării. Facem din clipe momente de bucurie plină, din apropieri aproprieri, din posesii concesii, din lemne semne. Pesemne.

Respirăm şi simţim paradoxul: dăruind dobândim, fiinţând înfăptuim, închizând deschidem. Creăm în şi întru cel de lângă noi lumină lină, deplină, senină, din luna ferită, privită, rostită, iubită. Şi ne deschidem întru lumină, ca o lună de august pe ţărmul Spaniei, ca un Concert de Crăciun la Praga, ca un nor şi-un dor de împreună-plecare, ca un apus de culoarea mierii de la Trogir, ca un miros de tei în plină vară, ca un câmp de lavandă - expresia iubirii sângerii către cer a unui pământ încărcat de-un veşnic mister…

Şi printre atâtea plecări şi veniri, rămâne, totuşi, o constantă, un semn, un sens… e propria noastră libertate de a fi deschişi la miracolul de a îl vedea, cunoaşte, simţi şi iubi pe Celălalt.