Şi tot zbor / Delăsare de la sare

M-au preocupat mult şi de mult lăsările noastre româneşti. Lăsare, apăsare, delăsare, nepăsare - sunt câteva noţiuni care se referă la stări omeneşti pe care le resimţim din plin în diferite momente ale existenţei noastre. Mergând înspre rădăcina cuvintelor, toate pornesc de la - astăzi-banala - sare.

Şi cât de deturnat a putut fi sensul acestei noţiuni primare, care în zorii omenirii era echivalentul - şi răsplata - după o perioadă grea de muncă! Salariul în epoca romană era acordat, într-o lungă perioadă istorică, în sare. De fapt echivalentul muncii era, cu o exactă minuţiozitate, cantitatea de sare aferentă muncii prestate. Cuvântul „salariu” provine din noţiunea de „sare” şi realitatea acestuia era exprimată în sarea pământului...

Omenirea a evoluat mult şi sarea s-a transformat, ca punct de reper, în fier. Mai ales că, anterior, peste ea trecuse epoca fierului. Uneltele au devenit expresii ale produselor prelucrate din această bogăţie a subsolului. Apoi armele.

Asocierile mentale au fost făcute în funcţie de noul element. Şi azi avem expresii uzuale care îl conţin: tare ca fierul, braţ de fier, voinţă de fier, drum de fier (calea ferată), iarbă de fier (iarba fiarelor).

Încet, fierul a lăsat locul unui alt element mult râvnit şi astăzi: aurul. Aurul alb e apa folosită ca izvor de energie; aurul negru - cărbunele de pământ sau (mai rar) ţiţeiul, considerate ca surse de energie; aurul verde e pădurea ca bogăţie vegetală... Aurul e podoabă, bijuterie, un accesoriu al frumuseţii, un reper al bogăţiei şi bunăstării, un atribut al excepţionalului. Gura aurită este un dar din plin apreciat, după cum zilnic în biserici se oficiază liturghia concepută de Ioan Gură de Aur. Podoabele din biserici sunt cusute cu fir de aur, elemente arhitecturale sunt poleite în aur, iar sfinţii sunt reprezentaţi, întotdeauna, într-o aură evidenţiatoare...

Si mă întreb de ce astăzi oare se sare tare din tipare, iar aurul şi laurul sunt înfierate şi sărate şi scoase-afară din cetate? Să fie-oare simplă-uitare, sau mult prea mare apăsare? Sau neputinţa de-apărare? Când floarea nu mai este floare, când tot în jur e nepăsare, de fier să fii şi tot te doare mult, mult prea multă nepăsare...