Şi tot zbor / Definiţii

 Zi de zi, în universul spiritului trebuie să cucereşti lumea şi să o iei de la capăt – iată marele dezavantaj practic al culturii. E ca într-o relaţie unde, zi de zi, cetatea trebuie cucerită. E normal să fie aşa, de vreme ce castelul şi sufletul sunt expresii ale ocrotirii...

Ambele – castelul sau sufletul – au ca miez regenerator focul. Şi nici un foc nu poate rivaliza – ca estetică a privirii – cu flacăra unei lumânări. După cum nici ecoul nu e nicăieri mai înălţător decât în sufletul omului sau în inima catedralei. Cauza? Aceeaşi îndumnezeire a lumii! Dovada credinţei şi a îndumnezeirii lumii? Credinţa mută munţii, lumina creează lumi – iar iubirea le dă naştere amândurora...

Cuvântul, lacrima şi ochiul pot vindeca multe. Chiar şi ceea ce paşii sau timpul destramă. Doar astfel spaţiul şi sufletul devin instrumente de măsură a timpului. Şi dacă timpul este cel care, la capătul drumului, ne dă sensul lui a fi, nu văd nici un sens al lumii mai înalt decât a vorbi despre existenţa lui Dumnezeu. Şi nu a vorbi oricum, deşert, ci a trăi existenţa lui Dumnezeu! O dată ce Îi trăieşti fiinţarea, totul în jur se schimbă: valurile sunt raze lichide ce şerpuiesc din rădăcinile mării, de culoarea mierii topite, având gustul florilor de tei şi al celor de lavandă, poezia nu mai poate fi şi altceva decât şoapta frunzei care tace, credinţa devine o încredere neţărmurită în lucrurile nevăzute, o investiţie în lumină, un  pariu – întotdeauna câştigător – cu tine însuţi, crucea e lumină întărită pe expresia iubirii absolute... Iubire care nu e altceva decât cea mai mare forţă din Univers, de vreme ce până şi Dumnezeu şi-a luat-o ca aliată!

Şi în centrul lumii o ia şi El, la fel ca noi, zi de zi, de la capăt, prin dimineţile iertării sau prin primăverile spovedaniilor, mergând pe marea despicată sau coborând pe raza de lumină la întâlnirea – prin iubire – cu noi, în pământul ceresc al rădăcinilor noastre...