Şi tot zbor / Daimonul începe să vorbească

„Cine se adăposteşte de sine pierde contactul cu daimonul său etic. Cine se decide să locuiască în sine, în umbra şi în lumina sa, află, încet-încet, ceva despre ordinea universală. Daimonul începe să vorbească.” (Andrei Pleşu, Minima moralia). Sunt cuvintele care m-au urmărit cel puţin 20 de ani.

La început nu am ştiut cum să le iau – şi, poate din teribilism sau dintr-o provocare intelectuală, am scris o teză despre figura daimonului. De atunci şi până acum, daimonul a vorbit mult – întrebat sau nu, cu sine sau fără de sine, cu timp sau fără de timp. A şi tăcut mult şi, chiar dacă am încercat să îl provoc, cu ostentaţie a rămas în zona unui denecitit obscur... Când şi cât vorbeşte, de ce o face, ce înseamnă când ne dă semne, care e motivul pentru care, asemenea unui balaur latent, care mai deschide câte un ochi din când în când, nu reuşim să ne punem de acord cu el sau nu reuşim să convieţuim în sinergie – sunt câteva din multele întrebări la care nu am, nici astăzi, un răspuns.

Ceea ce am învăţat, însă, după multe perechi de încălţări bătătorite, după mult mai mult de şapte mări şi şapte zări străbătute, după invocări sau rugi, renunţări sau revolte, încrâncenări sau neputinţe, este că nu poţi auzi daimonul din tine dacă nu eşti cu adevărat pregătit să o faci. Nu poţi afla ceva despre ordinea lumii până ce nu ai reuşit să faci curat în tine însuţi, nu ai capacitatea de a simţi ritmul simfoniei exterioare până ce frecvenţa ta nu e acordată pe aceeaşi lungime de undă...

Am stat mult să mă întreb – oare cum să fac să provoc destinul, sau, poate măcar hazardul, cum să ştiu dacă ce fac e bine sau nu, cum să am răspunsul la întrebările elementare din crucea drumurilor, ca să aflu direcţia de mers... Azi am un mod de a comunica cu daimonul meu. După zeci de ani de rătăciri, am ajuns la nivelul la care, atunci când pun întrebarea, să mi se dea răspunsul – şi să simt în creştetul capului acceptul daimonului din mine.

Am învăţat ceva despre ordinea universală – şi îl las pe el să vorbească atunci când vrea, iar când eu doresc, îl provoc. Şi îmi răspunde. Pentru răspunsurile pe care mi le dă, pentru ceea ce până acum    mi-a dăruit, pentru ce mi-a demonstrat, sunt capabil să înfrunt o lume întreagă, chiar dacă cei din jur nu sunt de acord cu mine. Este motivul pentru care, chiar dacă ştiu că ceilalţi mă critică, tot de daimonul meu ascult! Pentru că el este, în fapt, o altă faţă a îngerului meu păzitor, o altă faţă a mea...