Şi tot zbor / Cu discernământ

„Este foarte important, îmi spune un domn care a condus pentru mult timp destinele acestui judeţ, să fim capabili să judecăm, cu discernământ, ce se întâmplă în jurul nostru”. Mai ales acum, când valorile nu mai există, sau sunt răsturnate voit, iar o scară a acestora parcă se citeşte, din plin, în registrul negativ.

Mă surprinde această sintagmă pe care a folosit-o, cu discernământ, şi mă duce cu gândul că aceasta nu e altceva decât o desfacere din cer, acolo unde valorile sunt cele adevărate, recunoscute, muncite, trăite. De fapt, originea discernământului este cerul, locul unde şi de unde vin gândurile, aşteptările, speranţele noastre.

De acolo cerem, uneori chiar cerşim, înspre acolo ne îndreptăm şi acolo ne centrăm, în momentele delicate, atenţia. Probabil că nici termenul ştiinţific de cercetare nu este străin de ceea ce putem avea, ca certitudine, la un anumit moment dat. Şi poate că toată lupta noastră acerbă pentru a afla ceva, pentru a cerne informaţia asimilată nu este decât un mic pas spre aceeaşi certitudine. Cercurile noastre de prieteni sau încercările la care suntem supuşi devin tot atâtea modalităţi de a avea o paletă largă de opţiuni. Din care, cu discernământ, suntem nevoiţi să alegem.

A şti  cum să ne păstrăm linia, demnitatea, direcţia, sensul devine parcă tot mai greu. Şi cu tot mai multe încercări şi tentaţii. Discernământul de care îmi spunea domnul zilele trecute şi capacitatea noastră de a selecta devin tot mai afectate sau agresate de un cer căzut, de cancerul care e boala exacerbată a modernităţii. Cu toate formele ei de manifestare. Dincolo de dimensiunea cerebrală sau de toate cercetările ştiinţei, nu îi putem face faţă.