Şi tot zbor / Cracovia

Regăsesc frumosul oraş polonez după mulţi ani şi mă surprinde plăcut atât drumul până la el, cât şi maniera în care şi-a schimbat, în ultima vreme, faţa. Cea mai puternică senzaţie este dată de percepţii senzoriale extreme, de la o lumină colorat-agresivă şi până la un sunet pătrunzător, pregnant şi cu infuzii de bass care vibrează orice diafragmă, de parcă ar fi pregătirile pentru un concert rock. Mă izbeşte, de la primul moment, arhitectura îndrăzneaţă a centrului ICE, cu sticlă şi aluminiu combinate într-o manieră în care parcă sfidează orice legi ale gravitaţiei sau fizicii.

Cu lumina care se schimbă în funcţie de un algoritm complicat, dar de o provocare ce stârneşte curiozitatea şi atenţia. Cu culoarea care combină căldura cu recele tăios, pe o scară îndrăzneaţă a temperaturii. De fapt, cuvântul care se lipeşte în dreptul percepţiei pe care o am este îndrăzneala. Şi realizez că în Polonia o mare parte din arhitectură este pusă sub zodia lui a îndrăzni. Am văzut biserici catolice nonconformiste, care mai degrabă seamănă cu nişte nave spaţiale decât cu temple ale unei tradiţii milenare (cel puţin pentru ţara care l-a dat pe cel mai iubit Papă poate că asta ar fi fost mult mai uşor de perceput pentru percepţia comună), clădiri publice în care fascinaţia pare să fie cuvântul de ordine care i-a ghidat pe arhitecţi, poduri sau pasaje în culori nemaiîntâlnite – în cazul de faţă mov sau violet.

O mare parte din starea pe care o am, aici, este pusă sub semnul îndrăznelii. Răpit din starea mea de confort (stare a unei percepţii comune, previzibile), parcă îmi deschid porii percepţiei senzoriale şi trăiesc starea de bine pe care mi-o dă această îndrăzneală arhitectonică.