Şi tot zbor / Claca

Un cuvânt interesant în limba română este şi claca. Nu asupra originii lui (din bulgarul tlaka) sau a semnificaţiei acestuia aş vrea să mă opresc. Ci asupra conceptului care s-a dezvoltat în jurul lui. Dacă la originea lui însemna munca prestată de tinerii ţărani şi şerbii liberi, fără pământ, în beneficiul stăpânilor de moşie şi, ca urmare, lucrul la clacă era asimilat cu lucrul făcut fără tragere de inimă, de mântuială, prost, în perioada trecută pe care mulţi am trăit-o, această noţiune a căpătat noi sensuri.

O semnificaţie total diferită, tot sub forma unei munci benevole, chiar şi la oraş, pentru ajutorarea câte unui membru al familiei sau al comunităţii. Am trăit multe zile de clacă, frumoase, în care nu se punea nicicum problema remuneraţiei sau a unui beneficiu. Bucuria era dată de starea-împreună, de satisfacţia unei munci care clădea, de ajutorul pe care îl dădeam unei persoane sau unei familii. În plus, această bucurie se termina într-o variantă elementară a petrecerii, unde fiecare aducea ce putea, şi cina era însoţită de multă voie bună.

Varianta modernă – sau occidentalizată – a clăcii este cunoscută sub un termen pretenţios şi la modă peste tot în lume: voluntariat. Dă bine să fim voluntar, se cere sau facem voluntariat într-o manieră care, uneori (poate de cele mai multe ori) rămâne doar sub semnul reflectoarelor sau al pozelor care trebuie să demonstreze ceea ce, în realitate, nu suntem. Ne ascundem în spatele termenului şi ne afişăm în faţa aparatelor de fotografiat, cu obiectele – sau serviciile de voluntariat pe care le facem. Ne interesează mult mai mult petrecerea de după, socializarea care are loc ca urmare a pretextului la voluntariat.

Dacă aşa stau lucrurile, să nu ne mirăm de ce claca, cu toată filosofia ajutorului şi a bunei intenţii la care s-a ajuns într-un regim totalitar, sub care găseam modalităţi de a fi noi, în ciuda presiunilor sau a restricţiilor, devine azi, într-o democraţie unde toate valorile sunt răsturnate sau altfel, nu altceva decât o cloacă.