Şi tot zbor / Cine suntem şi de ce

Când eram în şcoala generală, am văzut pentru prima dată o carte de vizită. O fată îşi scrisese, pe un bileţel de hârtie, cu o caligrafie îngrijită, de jurnal de adolescentă, numele, adresa şi numărul de telefon.

Vanea Raluca. Hârtia, de un roz parfumat, cu inserţii în relief (în termeni tipografici azi ar fi variante glosate, cartonate, emboasate etc), a fost păstrată mult timp prin sertarele tinereţii mele, chiar dacă informaţia scrisă pe ea nu a fost niciodată ţinta unui telefon sau a unei vizite de curtoazie. Însă gestul – şi ideea – de a avea o carte de vizită (pe vremea aceea nici nu se numeau aşa, pentru că încă nu existau) mi s-a părut excepţională. După mult timp, în facultate fiind, am văzut la un coleg o carte de vizită care m-a contrariat.

După nume, erau înşirate titulaturi: preparator universitar doctorand, licenţiat în medicină şi asistenţă socială, preşedinte al ligii studenţilor. Oare chiar au oamenii nevoie de atâtea detalii atunci când vor să dea de cineva? Este necesar ca în dreptul numelui să trecem tot ceea ce ar putea impresiona? Sunt ele, cuvintele scrise, mai tari decât faptele noastre? E cazul ca, pentru a demonstra cine suntem şi de ce să înşirăm victorii trecute?

A trecut mult timp de la aceste momente. Am cunoscut zeci de mii de oameni şi am primit mii de cărţi de vizită. De culori diferite, de la simple până la diferite modele, stilizate, cu poze, cu scris în relief, cu CD-uri încorporate, unele dincolo de orice imaginaţie... toate fac parte dintr-un sertar cu haos.

Recent am primit o carte de vizită care stârneşte nedumeriri prin informaţia trecută şi prin simplitatea ei. Un nume, o adresă şi un număr de telefon: Digna Hintzen Philips. Fără detalii legate de funcţie şi fără titulaturi pompoase. Fără stilizări neesenţiale. Fără farduri. Doar informaţia esenţială. Simplitatea. Iar persoana pe care o reprezenta era nu alta decât moştenitoarea marelui imperiu Philips, fiica celui care a făcut ca electronicele şi electrocasnicele de tot felul să ajungă aproape în fiecare casă.

Am cinat cu Digna şi m-am bucurat de un om pentru care harta lumii este la fel de cunoscută ca şi buzunarele unui sărac.

M-am îmbogăţit din bunătatea şi din experienţa pe care o degaja prezenţa ei. Am simţit şi pe chipul ei bucuria de a fi împreună cu un iubitor al lumii. Şi mi-am dat seama că diploma de facultate este cea care îţi deschide uşa să intri în salonul oamenilor mari, dar, după ce uşa se închide, dacă diploma nu se sprijină pe nimic, rămâi atârnat în derizoriu, într-un colţ, de multe ori cu regretul de a fi intrat!

Să intrăm în saloanele lumii, să fim parte din cei care împart şi gustă din tortul Ideilor şi să ne bucurăm de a fi împreună cu Oamenii mari, cei pentru care nu diploma sau licenţele contează, ci Omenia, Lumina şi Minunea de a fi!