Şi tot zbor / Ce mai rămâne?

Acum câţiva ani, un binecunoscut personaj din acest oraş a fost la limita dintre a fi şi a nu fi. Viaţa lui a depins de medicul care, cu dăruire şi pasiune, cu credinţă şi ştiinţă, a dat tot ce a putut pentru a îl salva. Şi a făcut-o, aşa cum a mai făcut-o şi cu alţii de multe ori până atunci sau de atunci încoace. Fără să ceară nimic în schimb, fără să pretindă nimic sau fără să aştepte, ca recunoştinţă de la acesta, nimic. S-a dăruit pe sine pentru ca încă un om să fie smuls luptei cu nefiinţa, acolo unde nici el şi nici familia lui nu mai aveau noţiunea de speranţă. 

Anii au trecut, iar personajul, chiar şi atunci cunoscut, a devenit un om cu o funcţie importantă şi cu responsabilitatea altor destine pe umeri. Întâmplarea face ca, la un moment dat, medicul să i se adreseze, rugându-l, într-o chestiune care punea în joc mai multe destine din acest oraş. Mai precis, de cuvântul lui putea sta viitorul unor oameni – dacă acesta ar fi votat împotriva unei legi contra naturii, sute de destine ar fi fost fericite. Dacă, în schimb, vota pentru ca legea să treacă, aceste destine ar urma calea spulberării.

Convins fiind că face un gest de umanitate definitorie, caracteristică, la fel cum e obişnuit zi de zi, medicul a apelat la acest personaj, rugându-l măcar să se abţină, dacă nu să voteze împotriva unei ilegalităţi. În numele lor, celor mulţi. În numele unei vieţi pe care, cel puţin din datorie morală, acest personaj ar trebui să i-o arate. De altfel chiar şi confirmarea acestuia a venit fără reţineri – va face întocmai, nu numai pentru că l-a rugat medicul, ci pentru a sluji o cauză dreaptă. 

În momentul votului i-am remarcat expresia şi gestul: inflexibilitate şi sânge rece. A votat pentru, fără a clipi, strivind destine şi încălcând promisiuni. Călcându-şi pe omenie. Răspunzând, prompt, la o comandă a partidului. Am stat mult timp şi m-am gândit la gestul lui: oare ce fel de oameni pot fi aceia care, salvaţi de la moarte, pun altceva mai presus decât viaţa celorlalţi, rugămintea sau datoria omenească, viaţa proprie chiar? Iar acest altceva este, de fapt, un partid de conjunctură care l-a pus în fucţie. Ce fel de oameni pot fi cei care, în locul unei datorii cu propria viaţă aleg avantajele temporare ale unei funcţii?