Şi tot zbor / Cântare de biruinţă

În Africa au trecut zilele mult prea repede şi, dincolo de plinătatea lor sau de faptul că trecerea toridă e foarte diferită de o scurgere normală a timpului de acasă, nu am avut puterea, răbdarea, voinţa sau căderea de a mă apleca asupra scrisului. Aş fi vrut să surprind taberele din munte, drumul prin jungla ecuatorială, dogoarea clipelor sau îndârjirea urcării noastre.

Constrângerile au venit din diferite zone, de la lipsa de igienă elementară şi până la presiuni fizice, tot mai complexe, asupra organismului. Între respiraţia tot mai grea, amorţeli tot mai accentuate ale extremităţilor corpului, înţepături acute în zona occipitală, formele şi manifestările lipsei de presiune pe măsură ce urcam spre culmile muntelui erau tot mai diverse şi mai supărătoare. Apoi a venit noaptea cea lungă şi drumul cel greu. Porniţi în miezul nopţii, după un drum care până seara a mai marcat câştigul a 16 km din lupta cu muntele, adunaţi pe întuneric cu câte un ciob de lumină la cap sau în mână sub forma unor lanterne, păream o comunitate de stele mişcătoare pe o mare imensă şi denivelată. În completare, stelele de sus păreau un covor imens, strălucitor, aşezat pe pământul cerului. Iar între cele două rânduri de lumini se aşternea mare, multă, neagră, oglinda muntelui neiertător...

Fiecare grup avea ghidul propriu şi bagajul supravieţuirii în spate; cu mult entuziasm, plecam spre miracolul răsăritului, văzut din cel mai înalt punct al Africii. De altfel, e şi singurul loc unde Africa e rece, capricioasă, îngheţată, friguroasă... Anormală pentru percepţia de rând a noastră, a tuturor. Cine oare, vorbind despre continentul african, se gândeşte la frig, îngheţ, condiţii de iarnă veşnică?

Biruinţa a fost una grea şi meritată. Şi parcă nici nu am reuşit să ne bucurăm de ea. Pentru că, până la urmă, ceea ce a marcat adevărata victorie a fost înfrângerea propriilor noastre neputinţe, a prejudecăţilor şi a temerilor noastre. Iar localnicii, la final, s-au adunat în cerc, cântând şi dansând, pentru noi, dar şi ca o ofrandă de mulţumire adusă muntelui, o cântare de biruinţă. Şi mi-am dat seama că acest lucru îl uităm – sau îl neglijăm – noi, cei care suntem mult prea prinşi în cotidian: poate că îi mulţumim celuilalt, semenului, sau o facem pentru că el ne vede, însă uităm să îi mulţumim Lui, să îi aducem ofranda gândului sau a buzelor noastre. Pentru că, de fapt, atunci când învingem, El învinge în noi! Să îi dăm posibilitatea să învingă şi să învie, de fiecare dată, prin faptele noastre de biruinţă!