Şi tot zbor / Buna întocmire a văzduhului

Am mai scris despre datoria creaturii, care trebuie să devină, la rândul ei, un creator. Şi de încercările la care ea este supusă; şi de destinul pe care trebuie să şi-l asume; sau de libertatea spre care, prin însăşi natura ei, tânjeşte.

De intervalul limitat dintre o naştere, într-un timp nevoit şi un spaţiu poate nedorit şi o plecare spre nu-se-ştie unde, însă întotdeauna este şocant cum pleacă; de perioada în care ea devine, fără excepţie, actor şi îşi joacă rolurile în faţa publicului…

Am scris despre genii sau anonimi, despre destine şi dureri, despre cuvinte sau păreri, de rostiri sau simţiri, despre iubiri sau împreună-trăiri… Am trăit în şoapte, prin fapte, în zi sau în noapte, am admirat oameni mulţi, de la cei care cară pietre şi până la cei care se închină…

Am văzut şi trăit, am simţit şi am dăruit, am împărtăşit… Am scris despre vremuri paşnice - dar şi de răstrişte, despre îmbelşugarea roadelor pământului - dar şi despre deşertul din jur sau pustiul din suflete… Însă nu am îndrăznit niciodată să scriu despre buna întocmire a văzduhului. E o taină la care nici măcar cu mintea nu am putut să călătoresc, prin întrebare sau imaginaţie, un loc unde nu am îndrăznit să am acces. Fizic, vizual, verbal, admirativ sau afectiv am străbătut văzduhul de nenumărate ori; l-am simţit din cer şi de pe pământ, cu lucrul, cu cuvântul, cu mintea şi cu inima, cu ştiinţa şi cu neştiinţa - şi am făcut din el registrul unei bucurii a trecerii sau a stării.

Însă niciodată nu am putut să îi dau forma unui cuvânt sau modelarea unor sintagme; descrierea topografiei cereşti a fost mult dincolo de ceea ce am putut eu să îndrăznesc a gândi. Şi se spune că, acolo unde e locul denegânditului, nimic altceva nu poate să umple mintea şi inima, buzele sau timpul decât rugăciunea.

Şi aşa am ajuns să înţeleg de ce preoţii se roagă pentru buna întocmire a văzduhului…