Şi tot zbor / Brixen

Am urcat cu Ştefan pe munţii care înconjoară micul oraş Brixen, din Nordul Italiei. După o urcare destul de lungă, am stat într-o tăcere desăvârşită şi am admirat crestele dolomite, scăldate de soarele unei zile superbe. Dantelărie aparte, jocuri de lumini şi zăpadă, înălţimi de nepătruns, ascuţimi covârşitoare – sunt câteva din cuvintele, puţine de altfel, care ar putea descrie nobleţea liniştii de nepătruns a unui peisaj ireal de măreţ. Nu mi-a fost dat să văd niciodată aşa zăpadă candidă şi curată, de parcă tocmai ar fi nins din abundenţă.

Aici parcă nimic nu poate pângări nobleţea muntelui şi măreţia naturii – până şi prezenţa omului este, poate prin definiţia locului, un discurs al civilizaţiei. Am stat atent, în micul refugiu unde ne-am oprit să luam un ceai fierbinte şi să ne mai tragem sufletul, în frumuseţea unui peisaj unic, minute în şir ca să ascult freamătul inexistent al muntelui. Al acestui munte.

Tăcere este totul şi nemişcare plină, cum ar spune poetul. Minute în şir de cremene pur, fără nici măcar un fâlfâit de aripi, cât de mic. Şi cred că am trăit senzaţia seculară a pietrelor de munte, al căror singur scop nu pare să fie altul decât tăcerea continuă. Un timp dedicat liniştii şi luminii, cu privirea sprijinită de crestele înzăpezite ale depărtărilor. Măsurat – din nefericire pentru noi – în traseul pe care discul de foc al soarelui l-a făcut până să dispară în spatele crestelor, lăsându-ne în clarobscur. Coborând, întunericul punea din ce în ce mai mult stăpânire pe lume şi, ajungând în oraş, singura lumină care mai persista izvora din crestele care încă mai captau, de la apus, o lumină alb-roşiatică.

Apoi am fost să vedem o mărturie înfiorătoare despre puterea sufletului – o capodoperă cinematografică finlandeză, Omul fără trecut. La fel ca şi în faţa muntelui, orice cuvinte rămân de prisos după astfel de momente cu trăire intensă... Văzând astfel de capodopere, trăind în lumea pe care ele o delimitează, ajungi, fără să vrei, să fii sub semnul unei arhitecturi mereu în schimbare, care are vocaţia înălţimii şi ritmul unei deveniri celeste – este, în fond, eterna construcţie şi devenire a sufletului.