Şi tot zbor / Biserica din Bologna

Intru, ca de obicei, în fiecare oraş străin pe care îl văd, într-o biserică. Nu caut o biserică anume, deşi mi se întâmplă, aproape întotdeauna, să intru în catedrala cea mai reprezentativă, din centrul oraşului. Bologna e unul din miile de locuri unde m-am oprit, preţ de câteva minute, spre a da Slavă lui Dumnezeu. Pentru mama. Pentru familie. Pentru cei dragi. Pentru cei săraci, pentru cei orfani, pentru cei nenorociţi, pentru cei flămânzi, pentru cei bolnavi, pentru cei bătrâni, pentru cei pentru care nu are cine se ruga. Pentru cei odihniţi. Pentru prietenii mei. Pentru cei răi şi pentru cei îngâmfaţi. Şi pentru duşmanii mei. Pentru toţi oamenii acestui pămînt. Deopotrivă.

Senzaţia pe care o am este de un déjà-vu, deşi nu e deloc justificat, aruncându-mă în starea pe care am avut-o, nu cu mult timp în urmă, în Karlskirche din Viena. Aceeaşi linişte totală, fără nici un foşnet de gând. O acalmie care prevesteşte măreţia unei trăiri. O stare de început de lume, un drum nebătut unde urmează să se arate Calea. Un loc unde se face şi se desface, în tăcere, liniştirea lumii. E locul sacru nu numai al căutării, ci şi al găsirii de răspunsuri. Sau de sens.

Dincolo de istoria care a trecut peste zidurile catedralei, afectându-i de la transepte la faţadă, schimbîndu-i hainele şi culorile (eterna terra cotta abundentă în toată nava, alternând cu un alb nemaiîntîlnit pe faţada principală), o nu-ştiu-dacă studiată tehnică arhitecturală mă duce într-o stare de re-confirmare: pavimentul are un luciu anormal şi reflectă, exact cât trebuie, lumina propagată.

În faţa mea văd o pată mare şi difuză de lumină, care conduce cu un fir tot mai slab, străbătând toată lungimea navei, şi se opreşte undeva, pierdut, în altar. E primul lucru care îmi atrage atenţia, involuntar, după ce intru în catedrală. Nu mă uit nici în sus, nici în lateral, ci privirea îmi e captată de pata de lumină ce converge înspre firul pierdut. Apoi, cu un gest deopotrivă de necontrolat, ridic ochii în continuarea firului şi văd altarul. Deasupra lui, firul se reia, cu forţă, şi urcă plin spre o pată clară, luminoasă, mare: o cruce imensă, de strălucire, în contrast cu toată sobrietatea unui interior simplu, întunecat, amorf.

Starea pe care mi-o dă crucea de lumină este de o bucurie similară cu satisfacţia unei rugăciuni bine primite. Şi trăiesc, încă o dată, puterea şi adevărul cuvintelor despre smerenie: cei ce se smeresc, se vor înălţa! Atunci când ne aşteptăm mai puţin şi privirea ne e smerită, ea vede înălţimi pe care, în mod normal, nu le putem cuprinde.