Şi tot zbor / Azi

Poate mai mult decât oricând, mediocritatea iese la iveală în peisajul tot mai pestriţ al unei Românii furate şi frustrate. Toţi cei care tânjesc după normalitate parcă au ajuns la capătul răbdărilor; şi nu e de mirare de vreme ce, zi după zi, asistăm la o anormalitate gregară, amorfă, proteică. Se aruncă în scenă personaje de prost gust, fără prejudecăţi, fără scrupule sau fără valoare şi se coboară totul în zona periferiei, a mahalalei. A ne-doritului. Dar, din nefericire, a tot-mai-prezentului.

Strada este locul unde, cu toţii, participăm la o scenă imensă. Ne interesează viaţa privată a celorlalţi, ne străduim să aruncăm cu noroi, cu invective, cu pietre sau cuvinte. În loc să devină un loc al strădaniei de a ne purta civilizat, strada este un spaţiu al destrăbălării, al descompunerii.

Ajunge să devină un suprapersonaj care judecă, schimbă miniştri, guverne, care îşi face, într-un oarecare fel, dreptate. Spun într-un oarecare fel pentru că, fără să conştientizeze, chiar şi reacţia străzii este manipulată de minţi cenuşii. Sfatul bătrânilor, ca for suprem de odinioară, ajunge să fie înlocuit cu personaje mediocre, fără educaţie, fără bun simţ şi fără principii. Chiar dacă mai sunt locuri unde sfatul bătrânilor rezistă doar ca grup statuar (neîngrijit sau nebăgat în seamă), nu mai ştim (sau nu mai dorim) să ţinem cont de părerea celor mai în vârstă.

Singura modalitate prin care, azi, cineva contează, este ca număr la vot. Se fac alianţe contra naturii, de conjunctură, se fac promisiuni fără nicio legătură cu realitatea, se falsifică, se minte. Se trag sfori şi se ţes urzeli care depăşesc orice limită a imaginaţiei... Oamenii cu bun simţ, intelectualii, oamenii de cultură şi cei cu adevărat valoroşi s-au retras, tot mai mult, în lumea lor, acolo unde nu pot fi atinşi de flagelul străzii. Al mediocrităţii. Al afişării. Al celor bolnavi de putere şi săraci cu sufletul. Lumea lor este una a pământului, cu care sunt în rezonanţă, nu a asfaltului ca spaţiu al afişării. Simplitatea este lecţia pe care ne-o dă pământul, cu puterea ei regeneratoare, nu fascinaţia străzii, a asfaltului sau a betoanelor.

Nu văd pe nimeni dintre cei care apar, ostentativ, în faţă, să îşi îngrijească, cu propriile lor mâini, grădina. Pentru că cel care cunoaşte limbajul pământului şi are mâinile bătătorite de muncă nu caută fascinaţia afişării. România lucrului bine făcut trebuie să pornească de la grădina şi educaţia fiecăruia...