Şi tot zbor / Amintiri din viitor

Am văzut, recent, cum o serie de clădiri şi monumente de artă din ţară sînt, de cîteva zeci bune de ani, date nepăsării şi distrugerii. Locuri unde odinioară faima ţării îşi manifesta, din plin, strălucirea şi protipendada, clădiri de o arhitectură unică sau opere de artă de o valoare inestimabilă au fost, din indolenţă sau din incompetenţă, tranformate în ruine care acum ne fac să exclamăm, din plin, că ceea ce vedem nu este real.

Bijuterii arhitectonice, dantelării de metal şi piatră, elemente de o desăvîrşire ireală a operei unor maeştri austrieci ai Jugendstil-ului au devenit astăzi urme ale unor umbre. Dincolo de gardurile ferecate ale acestor domenii, cimitirele uitate nu au mai simţit de mult, pe aleile lor, pas de trecător. Şi, bineînţeles, nici îngrijirea ca o datorie morală a urmaşilor celor care nu mai sînt. Poporul acesta are vocaţia autodistrugerii, am auzit o vorbă la un moment dat. Şi văd, tot mai des, cum această afirmaţie îşi justifică, din plin, formula şi realitatea. Indolenţa, mediocritatea, neştiinţa, prostia, lăcomia – sînt cîteva din motivele pentru care renunţăm, voluntar, la valori, la trecut sau la adevărata strălucire şi ne îmbrăcăm în poleială.

Plasticul de prost gust ia locul lemnului şi pietrei, mediocritatea este în frunte şi valorile sînt, din rea-voinţă, ponegrite sau date uitării. Din ce în ce mai mult trăim din amintiri şi parcă ne e tot mai greu să impunem un prezent durabil.