Şi tot zbor / Albrecht Dürer

Mulţi cunoaştem, din gravurile lumii, celebra Mâini în rugăciune a lui Dürer. Istoria acesteia este una cutremurătoare, plină de sacrificii şi dragoste; este una din expresiile de iubire absolută de care suntem noi, oamenii de rând, capabili.

Cu mai bine de jumătate de mileniu în urmă, într-un mic orăşel din Germania de astăzi, trăia o familie cu 18 copii, care îşi ducea cu greu zilele din cauza lipsurilor de tot felul. Doi dintre copii, cu nume asemănătoare, dar şi cu înclinaţii similare (spre pictură), Albert şi Albrecht, dormeau în acelaşi pat şi seară de seară îşi făceau planuri de cum vor face şi ei ceva pentru familia lor. Însă le era greu să ajute şi, după îndelungi discuţii, au decis să tragă la sorţi – unul din el va merge în mină să lucreze la cărbuni, pentru a îl putea susţine pe celălalt să meargă la şcoală. Apoi, după 4 ani, se va întoarce şi vor schimba rolurile.

Într-o duminică, după ce au ieşit de la biserică, cu ochii în lacrimi, dar plini de dorinţa de a realiza ceva, au lăsat sorţii să decidă pentru ei; Albert s-a dus în mină, iar Albrecht şi-a luat viitorul în mână şi a plecat la o şcoală de pictură. Întâmplarea face ca, în scurt timp, desenele şi gravurile lui Albrecht să fie bine văzute, iar el să devină renumit pentru ceea ce făcea. După câţiva ani, s-a întors acasă, în mijlocul familiei, iar la cina ce s-a dat în cinstea lui, a dorit să rostească un toast pentru Albert, mulţumindu-i, dezvăluind planul lor, şi dorinţa ca el să meargă acum la studii. Albert, cu lacrimi în ochi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept, a refuzat, spunând că e mult prea târziu pentru el. Cei 4 ani de muncă în mină i-au strivit oasele de la fiecare deget cel puţin o dată, iar artrita de care suferea din cauza muncii grele i-a afectat aşa mult mâna dreaptă, încât nu mai putea ţine nici paharul pentru a închina cu familia. Cu siguranţă nu mai putea începe să ţină în mâini pensula sau creionul, să facă linii delicate pe pânză sau pe hârtie...

Pentru a-i aduce un omagiu fratelui său, Albrecht i-a pictat lui Albert mâinile muncite, cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer, denumindu-şi opera Mâini, iar în conştiinţa lumii, această lucrare este cunoscută ca fiind Mâini în rugăciune. E bine să ne amintim, atunci când vedem două mâini împreunate, că nimeni nu reuşeşte singur în viaţă şi că, pentru ca o mână să vadă lumina, alta stă în mină, tot aşa cum, probabil, cuvântul durere provine de la Dürer...

Şi dacă există oameni care iubesc mâinile altora, este pentru că ei ştiu că nici un sacrificiu nu este prea mare atunci când iubirea stă la baza zidirii lumii, la fel ca şi mâinile care clădesc, mângâie, modelează, luminează.

Cei care ne iubesc mâinile sânt cei care se sacrifică pentru ca netrăirea lor să fie parte din viaţa şi bucuria noastră. Cei care ne ţin de mână şi se bucură de mâinile noastre nu fac altceva decât să ne iubească şi să ne ocrotească sufletul. Să îi iubim ca pe sfinţi şi să îi pomenim zilnic, pentru că în spatele fiecărui Dürer stă câte o durere...