Si caii se inchina, nu-i asa?

Pe vremuri, mina din Baiut era una dintre cele mai bine cotate din Maramures. Asta, si pentru ca minereul extras de aici avea un continut aurifer ridicat. Acum, in Baiut, au ramas doar cladirile fostei mine, niste obiecte vechi adunate intr-o incapere, care vor ajunge exponate de muzeu si amintirile localnicilor legate de vremuri, oameni si cai. In Baiut, minerii au spus demult „noroc bun” si au iesit definitiv din sut. Stradutele pe care misunau in urma cu cativa ani masini si ortaci sunt astazi pustii. Localnicii s-au deprins de voie, de nevoie cu linistea apasatoare, dar parca nu pot uita locul care le-a adus prosperitate: mina. Ioan Sadoveanu a fost sef al exploatarii mai bine de un deceniu. Avea in subordine sute de oameni si pe toti ii trata ca si pe proprii copii. Mergea la nunti, botezuri si a pierdut sirul finilor. Astazi, deapana amintiri pe bancuta din fata casei si se gandeste cu regret la vremurile in care, la mina Baiut, lucrau 1.700 de oameni. Acum, dovada ca in localitate se afla una dintre exploatarile cu cel mai mare continut aurifier din judet sunt niste cladiri darapanate si cateva obiecte depozitate intr-o incapere. Sadoveanu avea ideea infiintarii unui muzeu al mineritului de multa vreme si nu s-a limitat la teorie, cum fac de cele mai multe ori autoritatile. S-a apucat sa adune exponate de la localnici. In total, peste 100 de obiecte: „avem cuart, calcita, pirita, toate tipurile de flori de mina care au fost aici. Si scule cu care se lucra manual. Nu erau conducte, cabluri electrice ca si acum. Erau compresoare, dar unde erau distante mari, greu accesibile se perfora manual. Sflederele si ciocanele sunt originale, cele cu care s-a batut acum 100 de ani. Peste 100 de piese”. Sadoveanu vroia sa amenajeze un muzeu la gura minei: „am zis sa ingradim platoul si sa punem locomotiva electrica, acumulatori, cale ferata. Sa facem si o incapere cu o baie. Vine turistul, il imbraci, il duci in mina la 200 de metri, sa vada lucrarile miniere. Eu am apucat sa umblu, sa adun de la oameni obiecte. Am intrat in casa si n-am iesit pana nu mi-o dat un obiect. N-am platit nimic pentru ele. Intre timp am adunat si obiecte de uz casnic folosite pe vremea aia, din lemn. Cel mai vechi obiect a fost o vioara de 250 de ani, facuta de un batran de aici, din Baiut. Dar fiica lui a cerut-o inapoi”. Gyuri, calul-locomotiva Sadoveanu a donat multe din lucrurile adunate de-a lungul timpului si Muzeului Judetean: „am avut o foanta, conducte de lemn, pompe de lemn, obiecte vechi. Le-am donat la Muzeul Judetean. M-am trezit cu o scrisoare de multumire si 10 poze”. Acum obiectele donate de el sunt expuse la muzeul din Baia Mare. Cel din Baiut ramana inca la stadiul de proiect. Sadoveanu spera ca intr-o zi ideea se va concretiza, dar e trist ca, pe langa obiectele vechi si florile de mina n-a reusit sa-l pastreze si pe Gyuri. Cum care Gyuri? „Un cal atat de destept, ca numa’ nu stia sa vorbeasca. Cand treceau exact opt ore, indiferent daca venea alt cal sa-l schimbe sau nu, el iesea afara singur, pe intuneric. Si afara, parca in semn de multumire sarea in doua picioare si abia apoi fugea la grajd. Se inchina si el, ca si minerii, la iesirea din sut. Am lucrat opt ani cu el. Se incarca vagonetu’ la colector, cum ii ziceam noi si trebuia sa se miste un pic. Atat ii spuneai «Gyuri inc-un pas» si el stia cat trebe sa mearga ca sa ajunga celalalt vagonet la colector. Si acum mi-am dat seama ce greseala am facut. Ne-am modernizat, dar trebuia sa tinem calul, sa-l pretuim. N-am mai avut grajduri, si l-au dat la gradina zoologica si l-au omorat. Am plans intr-o duminica dimineata, ca era un film in care doi copiii au furat un ponei pe care vroiau sa-l omoare ca nu mai aveau nevoie de el, adusesera o locomotiva electrica. Si ma gandeam daca copiii astia au iubit un ponei si au vrut sa-l protejeze, noi n-am fost in stare sa protejam un cal? Mi-am adus aminte si mi-au tasnit lacrimile. N-am fost in stare sa ingrijim un animal care ne-o slujit atatia ani”. Gyuri nu ducea doar cei 10 vagoneti cu minereu, ci a transportat chiar si ministri: „sa va spun una, vine ministrul minelor si «zice unde-i locomotiva?» Zic: asta-i si am intrat cu calul in mina”. Sadoveanu are si acum lacrimi in ochi cand vorbeste despre Gyuri. Dar, pentru a destinde atmosfera, se ofera sa ne citeasca niste poezii. Intr-o zi, poate va scrie una si despre calul care se inchina la iesirea din sut. Ioana LUCAcel ioana@gazetademaramures.ro