SFINTII INCHISORILOR // Pr. Andrei Făgeţeanu

Este unul dintre marii duhovnici ai Neamului. De şapte ori a murit şi a înviat. Prima dată, avea cinci ani, era în timpul refugiului din Bucovina. El era într-o căruţă, împreună cu părinţii. S-a aplecat în afara căruţei şi a căzut. Roata i-a trecut peste burtă. Avea abdomenul spart, I se vedeau intestinele. Convoiul nu putea fi oprit, aşa că ceilalţi refugiaţi i-au sfătuit mama disperată să-l înmormânteze în primul sat. A oprit în dreptul bisericii, şi, preotul fiind plecat, l-a lăsat în grija unui diacon şi a unei femei care s-a oferit să-l spele. Femeia l-a aşezat pe masă, i-a pus lumânarea la cap, dar a văzut că respiră. Bătrâna a început să-i apese inima. Părinţii s-au întors pe jos, l-au dus la spital, medicii s-au mirat şi l-au cusut. O altă “moarte” a avut loc mai târziu, era pe front, la Stalingrad. O explozie l-a rănit grav. Medicii îi dădeau două-trei ore. Singura şansă de salvare era un spital. Atunci s-a produs minunea. Un avion german, defect, s-a oprit în preajma lui. Văzând că vrea sa plece, un ofiţer din Maramureş, Ciurea, l-a rugat pe pilot să ia rănitul, să-l duca la un spital. Neamţul a refuzat. Atunci, ofiţerul Ciurea a scos pistolul şi l-a pus la tâmpla aviatorului. Ori îl lua şi pe părintele, ori îl împușca. Nemţii s-au sfătuit să-l ia şi apoi să-l arunce. Dar, la câteva minute de la decolare s-au răzgândit. A fost salvat din nou.

Arestat în 1958, a trecut prin multe bătăi şi schingiuiri, dar, de fiecare dată, mila lui Dumnezeu l-a salvat. În interviurile sale declara: “Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea, alături de mierea unei vorbe bune. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: “Rezistă! nu-l face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parca se auto-anestezia. În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie, eram şi viu, şi mort, deopotrivă.”