Sfintele datorii ale familiei

Aceste cuvinte le-am auzit rostite de buzele unui tată care a venit înaintea Mântuitorului cu fiul său, care era grav bolnav.

Un duh mut îl stăpânea, de care nu 1-au putut mântui nici ucenicii Domnului, şi, de aceea, acest om a apelat la Mântuitorul.

Iisus Hristos, privind în adâncul vieţii oamenilor, s-a mâhnit şi a rostit cu durere: "O, neam necredincios, până când voi fi cu voi?" (Marcu 9,19).

Mântuitorul a văzut nu numai răul, ci şi cauza răului, şi de aceea a rostit cuvintele amintite.

Domnul, cu puterea Sa dumnezeiască, a văzut casa şi viaţa în care a crescut acest tânăr şi a cunoscut cauza suferinţelor şi a tânărului şi a tatălui său. Iar noi, din această pericopă, acum când avem toate gândurile îndreptate spre copiii noştri, am învăţat cât de mare răspundere apasă pe umerii părinţilor pentru fiii lor. De această răspundere nu-şi dau seama mulţi părinţi, dar nu-şi dau seama nici copiii. Trăim într-o casă, de multe ori mâncăm la aceeaşi masă, intrăm şi ieşim pe aceeaşi uşă, dar nu ne gândim la răspunderea, la datoriile pe care le avem unii faţă de alţii. La datoriile pe care le au părinţii faţă de copii, la datoriile pe care le au copiii faţă de părinţi. (Pilde 30. 17). De aceea, împreună, azi, este bine să ne gândim la datoriile pe are le avem unii faţă de alţii, şi mai ales la datoriile pe care noi le avem faţă de copiii noştri.

Dacă deschidem Sfânta Scriptură, vedem că acolo se vorbeşte de foarte multe ori de datoriile pe care copiii le au faţă de părinţi.

Sfânta Scriptură ne învaţă că este un păcat strigător la cer atunci când copiii nu ascultă de părinţi, atunci când copiii nu se îngrijesc de părinţi, atunci când copiii nu-i respectă pe părinţii lor.

De aceea chiar în Cele zece porunci, care sunt temelia vieţii omeneşti, Dumnezeu a zis: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine, şi să trăiţi mulţi ani pe pământ" (Ieşire 20, 12), iar în Noul Testament porunca se repetă şi Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel zice: "Copii, ascultaţi pe părinţii voştri ca pe Domnul, că acesta este cu dreptate!".

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, este porunca cea dintâi, cu făgăduinţa: "Ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ" (Efeseni 6,1-3).

Dar Cuvântul lui Dumnezeu se adresează parcă şi mai aspru, zicând şi părinţilor: "Şi voi, părinţilor, nu-i întărâtaţi la mânie pe copiii voştri" (Efeseni 6,4). Aceasta înseamnă că şi părinţii au mari datorii faţă de fiii lor, (II Corinteni 12,14), despre care învăţătorii de lege vorbesc prea puţin mi se pare, pentru că mulţi cred pe bună dreptate că părinţii nu trebuie îndemnaţi sau învăţaţi că au şi ei mari datorii faţă de copii, aceste datorii considerându-se că sunt adânc întipărite în firea părinţilor şi deci ele din fire sunt făcute de părinţi... din fire, părinţii îşi fac datoria faţă de copii. Şi aşa este. Dar în zilele noastre, se găsesc mulţi părinţi care şi-au uitat sau nesocotesc, adică nu-şi fac datoria faţă de copiii lor, faţă de odraslele lor, pe care i-au adus în viaţă.

De aceea se găsesc atâţia copii în lume abandonaţi de părinţii lor. Acest păcat, această părăsire a copiilor, acest atentat la viaţa copiilor, este o fărădelege mult mai gravă decât păcatele strigătoare la Cer.

Dacă glasul lui Dumnezeu a strigat lui Cain: "Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la mine" (Facere 4,10), Glasul lui Dumnezeu şi mai aspru şi mai plin de mânie strigă către părinţii care nu-şi fac datoria faţă de copiii lor: "Glasul copiilor tăi, sângele copiilor tăi, strigă din pământ şi cer răzbunare. Glasul copiilor împotriva părinţilor este mai grozav decât glasul unui frate".

Copilul e sângele tău, e carne din carnea ta, este mugurul pe care tu l-ai făcut să înmugurească, este firul firav de viaţă pe care tu  l-ai făcut să încolţească. Şi cu toate că acest mugur, acest colţ firav de viaţă n-a putut să-ţi vorbească, el a fost conştient, el s-a bucurat, el te-a privit cu supremă dragoste şi recunoştinţă şi cu speranţa că tu îl vei ajuta să crească, să înflorească, să se bucure de viaţă, să rodească. Şi deodată, când acest mugur, în mod neauzit de tine tată, de tine mamă, a dat un chiot de bucurie, văzând lumina vieţii, tu întinzi mâna şi îl frângi. Nu simţi cum din adâncurile sale Dreptatea lui Dumnezeu te ameninţă cu o mânie, a cărei durere vei simţi-o tu în eternitate, când Dumnezeu te va întreba: unde sunt copiii tăi?

Cel dintâi şi cel mai grav păcat pe care părinţii îl pot face împotriva copiilor lor este uciderea acestora mai înainte de-a se naşte. Sunt cunoscute motivaţiile cu care se justifică această crimă. Dar nici un motiv nu poate acoperi această fărădelege care este avortul. Zămislirea de copii este legată de plăcerea pe care Dumnezeu a asociat-o faţă de acest act cu scopul ca oamenii să-şi facă datoria, înmulţindu-se ca să stăpânească pământul. Dacă acest act nu ar fi însoţit de poftă şi plăcere, nimenea, sau prea puţini, ar zămisli copii numai din datorie, numai ca să îndeplinească porunca dată de Dumnezeu: "creşteţi şi vă înmulţiţi" (Facere 1,28). Deci dacă înmulţirea copiilor nu o poţi accepta, atunci renunţă în primul rând la plăcere. Depune un efort eroic şi renunţă la satisfacerea poftei, renunţă la dulcea plăcere a zămislirii de copii, şi în felul acesta rezolvă problema, aşa de grea, înmulţirea copiilor, dar nu prin uciderea odraslei care a venit ca o urmare că tu nu ai fost în stare sau nu ai voit să-ţi stăpâneşti poftele, să renunţi la plăcerile trupului, să trăieşti în curăţenie şi în sfinţenie.

Prin acest act eroic, creştinii din primele veacuri, ca şi creştinii de azi, care cu frică de Dumnezeu şi milă, adâncă milă, faţă de rodul său, faţă de copilul său, faţă de care, dacă 1-a conceput, ştie că are datoria să nu-1 ucidă, ci să-1 lase să se nască şi să crească, şi să se bucure de lu­mina lui Dumnezeu, devenind prin Sfântul Botez, moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu. Prima datorie deci a tuturor părinţilor, faţă de cei zămisliţi din trupul lor, este ca să nu-i ucidă, ci să-i lase să se nască şi să se bucure de viaţă.

A doua - datorie a părinţilor faţă de copiii lor este să se îngrijească de viaţa lor, de toate cele necesare pentru trupul lor. Să se lupte din răsputeri, să muncească, să le câştige pâinea cea de toate zilele, să-i întreţină. Fiecare părinte să privească la animale şi la păsări, care-şi hrănesc şi ocrotesc puii, până devin stăpâni ca să-şi câştige viaţa. Părinţii care îşi abandonează copiii, care îşi neglijează copiii, care îşi lasă copiii să piară de frig şi de foame, să trăiască în neagră mizerie, dispreţuiţi şi hărţuiţi ca nişte făpturi periculoase, sunt mai prejos decât animalele sălbatice. Împotriva acestor părinţi-monştri, conducătorii unei lumi civilizate sunt datori să ia cele mai severe măsuri, să-i oblige ca prin munca lor să-şi crească copiii.

În faţa tribunalelor lumii să fie aduşi în primul rând părinţii copiilor care mişună pe străzi, sau care sunt închişi în orfelinate, unde sunt chinuiţi grozav de dorul unei mame, al unui tată, al unor fraţi, a unei case, a unei familii.

Noi nu avem dreptul să stăm nepăsători faţă de durerile acestor copii ai nimănui, pe care o femeie şi un bărbat i-au conceput şi apoi i-au abandonat, împotriva acestor oameni la care nu le pot da nobilul şi sfântul nume de părinţi, ridic glasul şi îi acuz. Ridic glasul înaintea tuturor celor ce gândesc şi le cer să facă dreptate, condamnând nepăsarea şi cruzimea acelor oameni care nu se îngrijesc de copiii lor.

Aceşti oameni cu suflet întunecat trebuie reeducaţi, conştientizaţi, aduşi în faţa acestor copii ce mor de foame, de frig, de dor după un om, la care să-i poată zice tată, după o femeie care să-i spună - eu sunt mama ta şi tu copilul meu - vino şi vom lupta împreună şi cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom lumina viaţa.

† Justinian Chira, ARHIEPISCOPUL MARAMUREŞULUI ŞI SĂTMARULUI

(Fragment din ultima carte a IPS Justinian "Sfintele datorii ale familiei creştine")