Sfârşitul unui război care nu s-a sfârşit

La 27 ianuarie 1973, au fost semnate Acordurile de Pace de la Paris, care au pus capăt intervenţiei americane în războiul din Vietnam. În ciuda acordului de încetare a focului, conflictul dintre Vietnamul de Sud şi Vietnamul de Nord a continuat încă doi ani, până la căderea Saigonului, moment care a marcat victoria definitivă a comuniştilor vietnamezi.

În 1946 a început războiul pentru unitatea şi independenţa Vietnamului. În anul 1954, au fost încheiate Acordurile de la Geneva pentru încetarea focului, care prevedeau o împărţire a ţării: comuniştii controlau Vietnamul de Nord, iar în sud era fondată Republica Vietnam, cu orientare occidentală, sub liderul catolic Ngo Dinh Diem.

După retragerea francezilor din Indochina, Vietnamul de Sud a primit sprijin financiar şi militar din partea Statelor Unite. Corupţia şi opresiunea regimului Diem au avantajat principalul partid de opoziţie, Frontul de Eliberare Naţională din Vietnamul de Sud, de orientare comunistă, iar în 1956, aripa militară a acestuia, Vietcong, a început războiul de gherilă.

Pentru a împiedica răspândirea comunismului în Asia, în 1964, Statele Unite au intervenit direct cu forţele armate. Americanii se temeau că pot pierde întreaga Asie de sud-est, conform „principiului dominoului”.

Prin intervenţia militară a Statelor Unite ale Americii, în 1964, războiul a devenit unul dintre cele mai sângeroase conflicte ale perioadei postbelice. În Statele Unite ale Americii, pentru a se putea susţine efortul cerut de război, a fost reintrodusă recrutarea obligatorie. Pe de altă parte, nord-vietnamezii şi Vietcongul au primit continuu arme şi sprijin economic din partea Uniunii Sovietice, Chinei şi altor ţări comuniste.

Cei opt ani de participare americană în războiul din Vietnam au avut un efect important asupra opiniei publice, datorită transmiterii imaginilor de pe front direct la televizor. Acest fapt a dus treptat la o radicalizare treptată a opiniei publice împotriva războiului şi în favoarea retragerii soldaţilor americani din Vietnam. Protestele din Statele Unite ale Americii au ajuns atât de intense încât preşedintele L.B. Johnson a luat decizia de a nu se mai prezenta în alegeri şi de a începe tratative de pace la Paris.

Noul preşedinte, Richard Nixon, a promis că-i va aduce înapoi acasă pe soldaţii americani trimişi în Vietnam. Nixon a intensificat acţiunile de luptă prin extinderea operaţiunilor în Cambodgia şi Laos, în 1970, şi prin intensificarea bombardamentelor asupra Vietnamului de Nord. Pe de altă parte, a încercat să reducă efectivele americane din Vietnam, în ceea ce a purtat numele de „vietnamizarea” războiului. 

Acordurile de Pace de la Paris trebuiau să pună capăt războiului din Vietnam. Ele au fost semnate de Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), Statele Unite ale Americii şi Guvernul Revoluţionar Provizoriu, reprezentant al revoluţionarilor sud-vietnamezi.

Negocierile pentru semnarea acestor acorduri au fost demarate cu cinci ani înainte, în 1968, şi au fost purtate în principal de Henry Kissinger, din partea americană, şi Le Duc Tho, din partea Vietnamului de Nord. Semnarea unui acord a fost amânată însă timp de mai mulţi ani, abia în anul 1972 cele trei părţi începând serios discuţiile. La vremea respectivă, Henry Kissinger considera că „începutul înţelepciunii în afacerile umane şi în cele internaţionale este să ştii când să te opreşti”. El a recunoscut limitele puterii americane, care nu îşi putea permite să ducă un război de durată în junglele din Asia de Sud-Est şi să îşi menţină, în acelaşi timp, interesele vitale.

În 1972, de Paşti, comuniştii au declanşat o masivă invazie convenţională a Vietnamului de Sud. În pofida acestei ofensive comuniste, retragerile de trupe americane au continuat, doar forţele aeriene americane rămânând să salveze situaţia prin Operaţiunea Linebacker, ofensiva fiind, astfel, oprită.

La începutul lunii octombrie 1972, reprezentanţii americani şi nord-vietnamezi s-au întâlnit la Paris şi au negociat principalele puncte ale viitorului acord. Toate părţile implicate în conflict acceptau un acord de încetare a focului, care să intre în vigoare în 24 de ore de la semnarea înţelegerii. Soldaţii americani şi cei străini urmau să se retragă din Vietnamul de Sud în termen de 60 de zile, iar prizonierii americani trebuiau eliberaţi simultan cu retragerea armatei americane. Era prevăzută crearea unui Consiliu Naţional pentru reconciliere Naţională care trebuia să organizeze şi să supravegheze alegeri libere şi democratice prin care să se stabilească viitorul politic al Vietnamului de Sud.

Termenii acordului reprezentau o victorie pentru nord-vietnamezi, dar în acelaşi timp ofereau americanilor o cale onorabilă pentru a ieşi din război. Nixon a aprobat imediat termenii acordului, însă pe 22 octombrie preşedintele sud-vietnamez Naguyen Van Thieu a oprit brusc negocierile. Acesta era nemulţumit, în primul rând, de acordul pentru încetarea focului: dacă acesta intra în vigoare, mii de soldaţi nord-vietnamezi (undeva între 140.000 şi 300.000 de oameni) aflaţi în poziţii strategice importante în sud ar fi putut relua imediat războiul după retragerea americanilor.

Americanii au fost de acord să reia negocierile pentru a-i face pe plac lui Thieu, ceea ce i-a determinat pe nord-vietnamezi să dorească o revizuire a înţelegerilor anterioare. Până la urmă, negocierile au fost întrerupte.

În aceste condiţii, Nixon a decis să recurgă la forţă pentru a-i convinge pe nord-vietnamezi să continue negocierile. Preşedintele a ordonat minarea portului Haiphong şi iniţierea unei campanii aeriene în zona portului. În timpul campaniei, care a durat 11 zile, toate ţintele militare importante din această regiune au fost bombardate intens. În cele din urmă, nord-vietnamezii au acceptat să reia negocierile.

Nixon a creat un plan axat pe ideea întăririi armatei sud-vietnameze, astfel încât aceasta să poată prelua, în final, apărarea Vietnamului de Sud. În paralel, Nixon a început o politică de destindere cu Uniunea Sovietică şi de apropiere faţă de Republica Populară Chineză. În acest context, Nixon s-a arătat dezamăgit că cele două state comuniste au continuat să furnizeze ajutor Vietnamului de Nord.

Acordul final a fost semnat la Paris, pe 27 ianuarie 1973. În curând, s-a dovedit că doar americanii au respectat clauza privind respectarea focului. Mai mult decât atât, acel Consiliu Naţional pentru Reconciliere Naţională n-a funcţionat niciodată, deoarece cele două tabere vietnameze nu au avut de gând să renunţe la război. Din ianuarie 1973, acest război aveau să se desfăşoare fără implicarea americanilor. Aceştia     şi-au retras soldaţii şi şi-au recuperat 600 de prizonieri.

În 1973, Premiul Nobel pentru Pace a fost acordat lui Henry Kissinger şi ministrului de externe nord-vietnamez Le Duc Tho. Acesta din urmă a refuzat premiul, susţinând că o pace adevărată încă nu exista.

La 15 martie 1973, Nixon a sugerat că Statele Unite ar putea interveni militar dacă partea comunistă ar încălca acordul de încetare a focului. Reacţia opiniei publice şi a Congresului a fost nefavorabilă.

La 4 iunie 1973, Senatul SUA a adoptat Amendamentul Case-Church, care interzicea o astfel de intervenţie.

În ianuarie 1974, nord-vietnamezii au declanşat o nouă ofensivă. Preşedintele Thieu a anunţat că s-a reluat războiul şi că Acordul de Pace de la Paris nu mai era în vigoare. În august, Nixon a demisionat, în urma scandalului Watergate. Noul preşedinte, Gerald Ford şi Congresul format în urma alegerilor legislative din 1974 au votat noi restricţii privind sprijinul financiar acordat Vietnamului de Sud.

Abandonarea acestuia de către armata americană a compromis şi economia dependentă de SUA, iar haosul s-a instaurat rapid.

În 1975, la 21 aprilie, preşedintele Thieu a demisionat, declarând că Statele Unite ale Americii au trădat Vietnamul de Sud. Într-un atac dur, el a sugerat secretarului de stat american, Henry Kissinger că a fost păcălit la semnarea Acordului de Pace de la Paris cu doi ani în urmă, atunci când i s-a promis un ajutor militar care nu    s-a materializat.

Până la sfârşitul lui aprilie, sud-vietnamezii s-au prăbuşit pe toate fronturile, cu excepţia celor din Delta Mekongului. Mii de refugiaţi s-au îndreptat spre sud, înainte de atacul comunist final. Elicopterele americane au început evacuarea sud-vietnamezilor, americanilor şi cetăţenilor străini din Saigonul asediat. Această operaţiune, numită Frequent Wind, a fost, fără îndoială, cea mai mare evacuare cu elicoptere din istorie.

La 23 aprilie, într-un discurs televizat, preşedintele Gerald Ford a declarat sfârşitul războiului din Vietnam şi sistarea tuturor ajutoarelor americane. La 30 aprilie, în primele ore ale dimineţii, ultimii infanterişti marini americani au evacuat cu elicopterul ambasada Statelor Unite. În aceeaşi zi, trupele Vietnamului de Nord au înfrânt toate rezistenţele şi au capturat rapid clădirile şi instalaţiile cheie. 

Până la urmă, acordurile de pace de la Paris nu au pus capăt războiului din Vietnam decât pentru partea americană. Conflictul s-a încheiat abia doi ani mai târziu, pe 30 aprilie 1975, după cucerirea capitalei sud-vietnameze Saigon de către forţele Vietnamului de Nord.

Pe 2 iulie 1976, Vietnamul s-a reunit într-un singur stat ca republică socialistă. Pentru prima oară după 1945, teritoriul întregului Vietnam a fost reunificat sub o singură autoritate. Cei treizeci de ani de război au însemnat 2,5 milioane de morţi şi distrugeri materiale incalculabile. Intervenţia americanilor s-a soldat cu 58.000 de victime şi pierderea a 140 de miliarde de dolari.

O criză a civilizaţiei americane

 

 

„Atât la nivel simbolic, cât şi la nivel practic, este dificil de exagerat impactul campaniei americane din Vietnam şi din alte părţi ale Asiei de Sud-Est asupra sistemului internaţional de putere sau asupra stării naţiunii americane, percepţia sa privind rolul Statelor Unite în lume rămânând, încă, puternic influenţată de acest conflict, deşi sub aspecte diferite.

Faptul că acest război a fost purtat de o societate deschisă – care s-a deschis cu atât mai mult datorită unor dezvăluiri cum ar fi documentele secrete ale Pentagonului sau reportaje zilnice din mass-media cu privire la carnagiu şi la aparenta inutilitate a tuturor acestor acţiuni; că acesta a fost primul război pierdut de Statele Unite fără echivoc, că a pus în umbră experienţele victorioase din al Doilea Război Mondial şi a distrus o serie întreagă de reputaţii, de la cele ale generalilor cu patru stele până la a celor mai buni şi mai străluciţi intelectuali; că a coincis cu distrugerea unui consens al societăţii americane privind scopurile şi priorităţile naţiunii, distrugere pe care a şi cauzat-o într-o măsură semnificativă, a fost însoţit de inflaţie, proteste studenţeşti fără precedent şi tulburări interne în oraşe şi a fost urmat de scandalul Watergate, care a discreditat temporar instituţia preşedinţiei; că în opinia multora contrazicea, ca o ironie dură, toate învăţăturile Părinţilor Fondatori şi a creat antipatii faţă de Statele Unite în cea mai mare parte a lumii; şi, în cele din urmă, că modul ruşinat şi neglijent în care au fost trataţi soldaţii întorşi din Vietnam va avea propriile efecte după un deceniu, determinând astfel ca amintirea acestui conflict să persiste în conştiinţa publică, în monumentele închinate celor care muriseră în război, în cărţi, documentare de televiziune şi tragedii personale – toate acestea au însemnat că Războiul din Vietnam, chiar dacă numărul victimelor a fost mult mai mic, a avut asupra poporului american un efect similar cu cel generat de Primul Război Mondial asupra europenilor.

Efectele s-au observat preponderent la nivel personal şi psihologic; în general, ele au fost interpretate drept o criză a civilizaţiei americane şi a regimului ei constituţional. Ca atare, ele vor avea o semnificaţie independentă de dimensiunile strategice şi cele cu implicaţii pentru statutul de mare putere ale acestui conflict.”

 

Paul Kennedy