Sfârşitul războiului ruso-afgan

La sfârşitul războiului ruso-afgan, prin intermediul ONU, a fost semnat acordul de la Geneva. Uniunea Sovietică s-a angajat să-şi retragă contingentul său aflat în Afganistan pe parcursul a nouă luni, începând cu data de 15 mai. La 4 februarie 1989, ultima unitate militară a Uniunii Sovietice a plecat la Kabul.

La 15 februarie 1989, au fost retrase complet trupele sovietice din Afganistan. Ultimul care a trecut frontiera marcată de râul Amudaria a fost general-locotenentul Boris Gromov, ultimul comandant al Armatei a 40-a sovietică din Afganistan.

În ultimele zile ale anului 1979, URSS a invadat Afganistanul. Preşedintele Hafiz Ullah Amin a fost ucis, iar puterea i-a fost încredinţată lui Babrak Karmal. Invazia a declanşat un lung şi sângeros război civil (1979-1990), în cursul căruia aproape şase milioane de afgani s-au refugiat în Pakistan şi Iran.

În ziua de 4 mai 1986, Babrak Karmal a fost înlăturat, puterea fiind preluată de Mohammad Najibullah. Guvernul sovietic, apreciind ca o greşeală invazia, a semnat cu SUA, la 14 aprilie 1988 un acord, mediat de ONU, privind retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operaţiune încheiată la 15 februarie 1989.

Forţele afgane implicate au fost Partidul Popular Democrat din Afganistan, de orientare marxistă, susţinut de către forţele sovietice, care au luptat contra rebelilor islamişti mujahedini. Rebelii au fost susţinuţi de mai multe ţări, printre care şi Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită, Pakistan şi câteva state musulmane, în contextul politic internaţional al Războiului rece.

Desfăşurarea de forţe sovietice a început în 25 decembrie 1979. Ultimele trupe sovietice au fost retrase din Afganistan între 15 mai 1988 şi 15 februarie 1989. Din cauza costului mare şi inutilităţii politice finale ale acestui conflict militar, războiul din Afganistan a fost deseori asemănat cu războiul din Vietnam, americano-vietnamez.

Invadarea de către sovietici a Afganistanului a stins orice urmă de flacără care mai pâlpâia în cenuşa destinderii sovieto-americane. Acţiunea Moscovei a succedat unui lanţ de evenimente a cărui primă verigă a fost legătura de stat de la Kabul, din aprilie 1978.  Atunci un partid prosovietic, condus de Nur Muhammad Taraki, a răsturnat guvernul republicii şi l-a ucis pe preşedintele Muhammad Doud Khan, împreună cu întreaga familie. După semnarea unui tratat de prietenie cu noul guvern, Uniunea Sovietică s-a văzut pusă în situaţia de a sprijini un guvern extrem de nepopular. Acest regim a fost  înlăturat, în septembrie 1979, de dizidenţi din propriile rânduri. Aceştia l-au omorât pe Taraki şi pe tovarăşii lui cei mai apropiaţi.

Moscova a răspuns în decembrie cu un transport aerian de trupe sovietice la Kabul. Aceste trupe – s-a pretins – au fost invitate în Afganistan de către noul regim, pretenţie dezminţită de înşişi emiţătorii ei prin participarea la jocul asasin, soldat cu uciderea lui Hafiz Ullah Amin, liderul disident care îl înlăturase pe Taraki, şi prin înlăturarea unui regim după pofta inimii lor. Ceea ce a urmat a fost o continuă luptă de gherilă a afganilor, care le-a provocat sovieticilor mari probleme.

Liderii sovietici şi cei americani s-au plasat pe poziţii opuse în ceea ce priveşte aventura afgană. Reprezentanţii administraţiei Carter au văzut în aceasta o probabilă încercare a sovieticilor de a-şi extinde influenţa şi prezenţa directă în zona Golfului Persic şi de a ameninţa, astfel, echilibrul strategic existent. Leonid Brejnev, conducătorul Uniunii Sovietice, a susţinut pe de altă parte că se contura pericolul ca Afganistanul „să se transforme într-o bază militară pentru imperialism pe flancul sudic al ţării noastre.”

Rămâne discutabil cât de mult a putut influenţa Brejnev deciziile politice sovietice, el aflându-se în acel moment într-o agonie prelungită. Cert este că ceea ce părea să fie o acţiune menită să garanteze existenţa unui guvern prosovietic în Afganistan a avut un efect de bumerang extrem de dur. URSS s-a aflat timp de zece ani în fundătura unui război impopular.

Statele Unite au reacţionat cu un embargou asupra comerţului cu cereale, cu un boicot olimpic, cu un spor de cheltuieli pentru înarmare şi cu o atmosferă antisovietică pe toată linia. Pentru viitorul previzibil, tot ceea ce aducea ca destindere între marile puteri dispăruse cu adevărat. „Cea mai mare dezamăgire pentru mine personal - scria preşedintele Carter - a fost irosirea oricărei şanse de ratificare a tratatului SALT II” (care prevedea limitarea armamentelor). În cele din urmă, Mihail Gorbaciov a reuşit să scoată Uniunea Sovietică din războiul din Afganistan.

La 27 aprilie 1979, în Afganistan a început Revoluţia din aprilie. La putere a ajuns Partidul Democrat Popular din Afganistan, care a declarat ţara Republică Democrată. Încercările autorităţilor de a introduce noi reforme s-au lovit de rezistenţa opoziţiei islamice. Urmarea a fost declanşarea războiului civil în Afganistan.

În martie 1979, conducerea afgană a adresat prima cerere de intervenţie militară sovietică afgană directă. În total, au existat douăzeci de astfel de cereri. Comisia Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din Afganistan, înfiinţată în anul 1978, a avertizat asupra consecinţelor negative ale intervenţiei sovietice directe şi cererea a fost respinsă. Totuşi, sovieticii au început pregătirile pentru intervenţia în Afganistan a Regimentului 105 de desant aerian. Până la sfârşitul lunii iunie 1979, numărul consilierilor sovietici din Afganistan a crescut de la 409 la 4.500 de persoane.

Sovieticii au monitorizat cu prudenţă activităţile conducătorului afgan Amin, cunoscându-se ambiţia şi cruzimea acestuia în lupta pentru realizarea obiectivelor personale. Conducerea sovietică se temea că agravarea în continuare a situaţiei din Afganistan va duce la venirea la putere a unor forţe ostile Uniunii Sovietice. Mai mult decât atât, au existat rapoarte privind relaţiile lui Amin cu CIA. În cele din urmă, sovieticii au luat hotărârea răsturnării lui Amin şi înlocuirea acestuia cu un lider loial URSS.

Sovieticii au trimis la Bagram aşa-numitul „batalion musulman”, un detaşament al Direcţiei Generale de Cercetare, special creat în vara anului 1979 de soldaţi sovietici de origine din Asia Centrală, pentru executarea sarcinilor speciale în Afganistan. A început mobilizarea de unităţi şi formaţiuni a districtelor militare din Turkestan şi Asia Centrală. „Batalionul musulman” a fost transferat la Kabul şi a intrat în echipa de pază a palatului lui Amin, fapt care a facilitat în mare măsură pregătirile planificate pentru asaltul palatului.

Pentru această operaţiune, la mijlocul lunii decembrie, în Afganistan au sosit două grupuri speciale ale KGB. Concomitent, sovieticii au declanşat cea mai mare mobilizare militară din 1945. Directiva prin care era aprobată invazia sovietică menţiona: „Este primită hotărârea cu privire la introducerea unor contingente de trupe sovietice pe teritoriul Republicii Democratice Afganistan pentru a ajuta poporul afgan prietenos, precum şi crearea condiţiilor favorabile pentru excluderea posibilelor acţiuni antiafgane de ţările vecine.”

Încă din dimineaţa zilei de 25 decembrie, pe podul de pontoane peste râul de frontieră Amudaria a trecut un batalion de paraşutişti sovietici. După două zile, sovieticii au preluat controlul asupra aeroportului din Kabul, blocând aviaţia afgană şi bateriile de apărare antiaeriană. Alte unităţi militare au fost concentrate în zonele desemnate ale Kabulului, unde au primit sarcina de a bloca principalele obiective guvernamentale, unităţile militare afgane şi alte locuri importante din oraş şi din jurul acestuia.

În seara zilei de 27 decembrie, forţele speciale sovietice, în urma unui asalt care a durat 40 de minute, au capturat palatul lui Amin. În timpul asaltului, Amin a fost ucis. Conform versiunii oficiale publicate de ziarul „Pravda”, ca urmare a unui val de furie a poporului, Amin, împreună cu complicii săi, a fost adus în faţa tribunalului poporului şi a fost executat. Instituţiile guvernamentale din Kabul au fost capturate de paraşutiştii sovietici.

Prezenţa militară a sovieticilor în Afganistan poate fi împărţită, conform experţilor militari, în patru perioade. Prima dintre acestea se încadrează în perioada decembrie 1979, până în februarie 1980, când sovieticii au invadat Afganistanul şi şi-au postat militarii în garnizoane. A doua, din martie 1980 până în aprilie 1985, când au fost duse activ acţiuni militare, inclusiv extinse. A urmat etapa a treia, din aprilie 1985 până în ianuarie 1987, când s-a trecut la acţiuni militare active în sprijinirea trupelor afgane de către aviaţia sovietică, artilerie şi unităţi de genişti, cu toate că unităţile forţelor speciale au continuat să lupte împotriva livrării de arme şi muniţii din străinătate. În această perioadă, o parte din trupele sovietice au fost retrase din Afganistan. În fine, în ultima etapă, din ianuarie 1987 până în februarie 1989, trupele sovietice s-au implicat în politica de reconciliere naţională, cu sprijinul continuu al forţelor militare afgane în luptă. A fost pregătită retragerea trupelor sovietice în totalitate. 

În timpul războiului sovieto-afgan, SUA şi Marea Britanie au lansat operaţiunea „Faradei”. Aceasta a avut mai multe obiective: crearea taberelor de antrenament, trimiterea sabotorilor din forţele speciale americane şi britanice pentru recunoaştere în zonele Kandahar-Bagram-Kabul, furnizarea de arme, muniţii şi dispozitive explozive şi instruirea mujahedinilor afgani privind tactica activităţii de sabotaj. CIA a primit din partea guvernului SUA indicaţia de a furniza rebelilor arme grele, inclusiv arme fără recul, mortiere şi lansatoare de grenade antitanc.

În 1983, Departamentul de Stat al SUA a recunoscut oficial acordarea de asistenţă militară mujahedinilor. Americanii au furnizat afganilor 1.000 de rachete „Stinger” din care, în timpul războiului din Afganistan, au fost folosite aproximativ 350.

La 13 noiembrie 1986, într-o şedinţă a Biroului Politic al Comitetului Central al PCUS, Mihail Gorbaciov a declarat: „în Afganistan luptăm de şase ani. Dacă nu schimbăm abordarea, vom lupta încă 20-30 de ani”. În timpul aceleaşi şedinţe, s-a acceptat ideea retragerii tuturor trupelor din Afganistan în decurs de doi ani.

La 14 aprilie 1989, prin intermediul ONU, miniştrii de externe din Afganistan şi Pakistan au semnat acordul de la Geneva privind reglementarea politică a situaţiei din Afganistan. Garanţi ai acordului au devenit Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică.

Uniunea Sovietică s-a angajat să-şi retragă contingentul său pe parcursul a nouă luni, începând cu data de 15 mai; Statele Unite ale Americii şi Pakistanul, la rândul lor, vor opri sprijinul acordat mujahedinilor. La 4 februarie 1989, ultima unitate militară a Uniunii Sovietice a plecat la Kabul. La 15 februarie 1989, au fost retrase complet trupele sovietice din Afganistan. Ultimul care a trecut frontiera marcată de râul Amudaria a fost general-locotenentul Boris Gromov, ultimul comandant al Armatei a 40-a sovietică din Afganistan.

Pierderi cauzate de conflict

La 7 iunie 1988, în discursul său la Adunarea Generală a ONU, preşedintele Afganistanului, Najibullah, a declarat că de la începutul conflictului în ţară au fost ucişi 243.900 de oameni, alţi 77.000 au fost răniţi. Numărul de morţi în războiul din Afganistan nu este cunoscut. Un oficial afgan susţinea, la sfârşitul anului 1989, că intervenţia sovietică în Afganistan a dus la moartea a mai mult de 1,5 milioane de afgani, iar alţi 5 milioane de afgani au devenit refugiaţi.

După război, în URSS au fost publicate cifrele de soldaţi sovietici morţi: 13.833 de oameni; aceste date au apărut în ziarul „Pravda”. Ulterior, cifra finală a crescut uşor, din cauza persoanelor rănite şi bolnave, după demobilizarea din forţele armate. La 1 ianuarie 1999, se considerau decedate în urma războiului 15.031 de persoane. Pierderile sanitare erau de 54.000 de răniţi şi traumaţi şi 416.000 de bolnavi.

Potrivit profesorului Academiei Medicale Militare din Sankt Petersburg, Vladimir Sidelnikov, cifrele finale nu includ soldaţii  care au murit din cauza rănilor şi bolilor în spitalele de pe teritoriul URSS. Un studiu realizat de ofiţerii Statului Major General evaluează 26.000 de victime, incluzându-i pe cei morţi în luptă, în urma rănilor, a bolilor sau a unor accidente. Potrivit statisticilor oficiale, în timpul luptelor din

Afganistan au dispărut sau au fost luaţi prizonieri 417 cetăţeni sovietici. Soarta acestora nu a putut fi stabilită după război. Până în 1992, s-a reuşit eliberarea a 119 prizonieri ruşi.