Sfârşitul Războiului de Optzeci de Ani

La 30 ianuarie 1648, a luat sfârşit Războiul de Optzeci de Ani, cunoscut şi sub numele de Revolta olandeză sau Revoluţia olandeză, conflict desfăşurat între cele şaptesprezece provincii ale Ţărilor de Jos şi Imperiul spaniol, care a dus, în final, la crearea unui stat independent, Republica Provinciilor Unite. Provinciile din nord au devenit independente, mai întâi de facto, iar ulterior şi oficial, în 1648.

Revolta olandezilor împotriva dominaţiei spaniole a izbucnit în anul 1568. La început, Spania a reuşit să reprime revolta, dar, în 1572, rebelii olandezi au capturat oraşul Brielle şi revolta a izbucnit din nou. În timpul revoltei, Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos (sau Republica Olandeză)  au devenit rapid o putere a lumii secolului al X VII-lea datorită vaselor lor comerciale, cunoscând astfel o perioadă de mare avânt economic, ştiinţific şi cultural.

Provinciile Ţărilor de Jos din sud (situate pe teritoriul de azi al Belgiei, al Luxemburgului şi al nordului Franţei) au rămas sub stăpânirea Spaniei. Represiunea continuă a spaniolilor în aceste provincii a făcut ca parte a elitei financiare, intelectuale şi culturale să plece în provinciile din nord, contribuind astfel la succesul Republicii Olandeze. În plus, la sfârşitul războiului, zone întinse ale Ţărilor de Jos din sud au fost pierdute de spanioli în favoarea Franţei.

În acea perioadă nu se folosea încă expresia „război de independenţă”, iar secesiunea faţă de o monarhie era ceva de neconceput. Cu toate acestea, prima fază a conflictului poate fi considerată ca fiind războiul de independenţă olandez. A doua fază a avut ca obiectiv central obţinerea oficială a recunoaşterii independenţei Ţărilor de Jos, deja stabilită de facto. Această fază a coincis cu ascensiunea Republicii Ţărilor de Jos ca putere importantă şi cu primii paşi în ridicarea imperiului colonial olandez.

În timpul domniei lui Filip al II-lea al Spaniei, tensiunile s-au aprins în Ţările de Jos din motive de taxare excesivă, represiune a protestantismului şi eforturilor de centralizare. Conflictul, crescând, a atins punctul critic şi a condus în cele din urmă la războiul de independenţă.

În anul 1566, deja atmosfera era tensionată în Ţările de Jos datorită îndemnurilor de rebeliune ale liderilor calvinişti şi datorită foamei din urma unei recolte foarte sărace. Olandezii au declanşat o masivă mişcare calvinistă iconoclastă, de asaltare a bisericilor pentru distrugerea statuilor şi imaginii sfinţilor catolici, pe tot cuprinsul Ţărilor de Jos.

Filip al II-lea a pierdut controlul în Ţările de Jos. El nu a văzut altă soluţie decât să trimită o armată pentru a înăbuşi rebeliunea. În fruntea armatei l-a numit pe Fernando Alvarez de Toledo, al treilea duce de Alba. Acesta a luat măsuri aspre şi a înfiinţat rapid o curte pentru a judeca pe oricine se împotrivea regelui. Cele mai proeminente persoane judecate de consiliu au fost conţii Egmont şi Horne, care au fost arestaţi pentru înaltă trădare, condamnaţi şi decapitaţi.

Motivele execuţiei acestor doi nobili catolici a fost acela că ducele de Alba i-a considerat  trădători ai regelui prin toleranţa lor faţă de protestantism. Moartea lor, ordonată mai degrabă de un nobil spaniol decât de o curte locală, a provocat furie pe tot cuprinsul Ţărilor de Jos. Peste o mie de persoane au fost executate în lunile următoare. Numărul mare de execuţii a făcut ca această curte să fie numită „Curtea sângeroasă”, iar ducele de Alba să fie numit „ducele de fier”. În loc să restabilească liniştea în Ţările de Jos, aceste măsuri au contribuit la alimentarea neliniştilor.

Până în 1572, Spania a înăbuşit în mare parte rebeliunea, în majoritatea teritoriului Ţărilor de Jos. La aceasta au contribuit greşeli de strategie făcute de olandezi şi lipsa de vigoare în publicul general după izbucnirea furiei. Oricum, propunerea ducelui de  Alba de a introduce noi taxe, „zeciuiala”, a stârnit noi proteste atât din partea catolicilor, cât şi a protestanţilor, iar suportul pentru rebeli a crescut din nou. Odată cu capturarea oraşului Brielle, de către „cerşetorii mării”, la 1 aprilie 1572, rebelii au câştigat un tărâm sigur, acesta fiind semnalul pentru toţi protestanţii din Ţările de Jos pentru declanşarea revoltei.

Cea mai mare parte a oraşelor din provinciile Olanda şi Zeelanda şi-au declarat loialitatea faţă de rebeli. Excepţii notabile au fost însă Amsterdam şi Middleburg, care au rămas oraşe loiale cauzei catolice până în 1578. În fruntea revoltaţilor a ajuns Wilhelm de Orania.

Influenţa rebelilor a crescut foarte rapid în provinciile din nord şi a dus la războiul într-o a doua fază, mult mai decisivă.

Această situaţie a dus la o discordie crescândă printre olandezi. Pe de o parte există o minoritate calvinistă militantă care dorea continuarea luptei împotriva regelui catolic Filip al II-lea şi convertirea tuturor cetăţenilor olandezi la calvinism. La cealaltă extremă era o minoritate predominant catolică care dorea păstrarea loialităţii faţă de protectorul ţării şi faţă de guvernul Ţărilor de Jos, subordonat acestuia. Între cele două exista o mare majoritate de olandezi catolici care nu aveau o motivaţie specială, dar doreau restabilirea privilegiilor Ţărilor de Jos şi expulzarea armatelor de mercenari ale Spaniei. Wilhelm de Orania a fost figura centrală care a condus aceste grupuri către un ţel comun. În cele din urmă, Wilhelm a fost silit să încline din ce în ce mai mult spre partea calviniştilor radicali, pentru că ei erau cei mai dedicaţi luptei împotriva spaniolilor.

Fiind incapabil să pună capăt rebeliunii, Alba a fost înlocuit în 1573 de către Luis de Zunigay Requenes prin care s-a încercat o nouă politică, aceea de moderaţie. Noul comandant spaniol nu a reuşit să schimbe politica de o manieră acceptabilă atât pentru regele Spaniei, cât şi pentru Ţările de Jos, când în prima parte a anului 1576 a murit. Incapacitatea de a plăti soldaţii spanioli a adus suferinţe care au provocat numeroase revolte în sânul armatei, care au culminat în noiembrie 1576 cu prădarea oraşului Antwerp cu costul a aproximativ opt mii de vieţi. Această „furie spaniolă” a întărit opţiunea spaniolilor de a continua lupta antispaniolă.

Ţările de Jos au negociat un tratat intern, Pacificarea de la Ghent, în care au căzut de acord asupra toleranţei religioase şi prin care s-au angajat să lupte împotriva spaniolilor împreună. Pentru majoritatea provinciilor catolice, distrugerile provocate de spanioli au fost principalul motiv pentru participarea la o revoltă deschisă, dar formal provinciile au rămas fidele protectorului ţării, regele Filip al II-lea.

Cu ajutorul bogăţiilor venite din Lumea Nouă, Spania reuşit să echipeze o nouă armată pe care a trimis-o în Ţările de Jos sub conducerea lui Alexander Farnese, duce de Parma şi Piacenza. Pe 6 ianuarie 1579, la sugestia noului guvernator spaniol, nemulţumite de calvinismul agresiv al statelor din nord, câteva state din sud (localizate azi în Franţa şi în Valonia) au semnat Uniunea de la Arras, prin care îşi declarau loialitatea faţă de regele Spaniei. Această uniune a însemnat sfârşitul cooperării pentru independenţă a celor şaptesprezece Provincii ale Ţărilor de Jos.

Ca răspuns la Uniunea de la Arras, Wilhelm de Orania a unit statele din nord: Olanda, Utrecht, Gelre şi Provincia Groningen, în Uniunea de la Utrech, pe 23 ianuarie 1579. Oraşele din sud, precum Brugge, Gent, Bruxelles şi Anvers au aderat şi ele la Uniunea de la Utrecht. Acum provinciile olandeze erau divizate într-un grup loial regelui Spaniei şi un grup rebel.

În secolul al XVI-lea, nu era acceptabil ca o ţară să nu fie condusă de cel puţin un mare nobil, dacă nu de un rege. Olandezii i-au oferit conducerea ţării reginei protestante a Angliei, Elisabeta I, dar aceasta a refuzat, nedorind să-l provoace mai mult decât era necesar pe Filip al II-lea. Locul de conducător suprem i-a fost acordat tânărului frate al regelui Franţei, ducele de Anjou. Acesta a acceptat, cu condiţia ca Ţările de Jos să denunţe oficial loialitatea de orice fel faţă de Filip al II-lea. În 1581 a fost iniţia Jurământul abjurării, prin care Ţările de Jos au proclamat că regele Spaniei nu şi-a îndeplinit responsabilităţile sale faţă de locuitorii din Ţările de Jos şi astfel nu va mai fi acceptat ca rege de drept.

Anjou nu a reuşit să se impună şi, deranjat de influenţa limitată pe care a primit-o, a părăsit Ţările de Jos în 1583. Elisabeta a refuzat a două propunere a olandezilor, aceştia optând în cele din urmă pentru o  reformă de guvernare republicană. În anii următori, ducele de Parma a recucerit majoritatea Flandrei şi Brabantului, precum şi mari părţi din provinciile de nord-est. Religia romano-catolică a fost reinstaurată în majoritatea acestor zone.

La 10 iulie 1584, Wilhelm de Orania a fost asasinat de un susţinător al lui Filip al II-lea. El a fost urmat ca lider al rebeliunii de fiul său, Maurits van Oranje, conte van Nassau. În vreme ce nordul a rămas predominant protestant, sudul a rămas puternic catolic. Spania şi-a menţinut o prezenţă militară în sud, zonă pe care o putea folosi şi împotriva Franţei.

În 1583, regina Elisabeta s-a hotărât să intervină în conflict, sprijinindu-i pe olandezi cu o forţă de 5-6.000 de soldaţi. Expediţia engleză s-a încheiat fără succese vizibile. Maurits van Oranje este cel care, prin campaniile sale, a stabilit frontierele de astăzi ale Ţărilor de Jos. Succesele Olandei s-au datorat nu doar abilităţilor lui tactice, ci şi dificultăţilor financiare ale Spaniei care au implicat înlocuirea pierderilor de vase scufundate în campania dezastruoasă a Invincibilei Armada. În plus, în 1595, regele Franţei, Henric al IV-lea, a declarat război Spaniei.

În 1602, a fost creată Compania Olandeză a Indiilor de Est. Între 1609-1621, cele două părţi au acceptat încetarea focului. În timpul acestui armistiţiu, Olanda a făcut mari eforturi de a-şi construi flota care mai apoi avea să joace un rol crucial în schimbarea cursului războiului.

Două probleme dezbătute în timpul armistiţiului de cele două părţi nu

şi-au găsit rezolvarea. Prima era legată de cererea spaniolilor de libertate religioasă pentru catolicii din sud, contracarată de o cerere similară a olandezilor pentru libertatea religioasă a protestanţilor din nord. A doua chestiune privea un dezacord care se amplifica, având ca subiect rutele comerciale către diferite colonii (spre Extremul Orient şi spre Americi), ce nu putea fi rezolvat.

Războiul a fost reluat încă o dată, acum în mod crucial, şi s-a întrepătruns cu Războiul de Treizeci de Ani. În 1625, Maurits a murit în timp ce spaniolii asediau oraşul Breda. După victoria spaniolilor la Breda, soarta războiului s-a schimbat definitiv în favoarea Republicii Olandeze. Trupele olandeze au fost conduse de Frederick Henry, fratele lui Maurits. În 1639, Spania a trimis o armada, îmbarcată pentru Flandra, formată din 20.000 de soldaţi pentru a face o ultimă încercare de mari proporţii de a-i înfrânge pe „rebelii” din nord. Armada a suferit o înfrângere decisivă din partea locotenent-colonelului Maarten Tromp în bătălia din Downs. Această victorie olandeză a marcat sfârşitul Spaniei ca mare putere maritimă dominantă.