Sfârşitul primului război al opiului

Tratatul de la Nanking (sau Nanjing) a fost semnat la 29 august 1942 şi a pus capăt primului război al opiului (1839-1842) disputat între Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei şi dinastia Qing din China. Acesta a fost primul tratat din seria numită de chinezi „tratatele ilegale”, deoarece englezii nu-şi asumau prin ele nici o obligaţie.

În urma înfrângerii militare a Chinei, în condiţiile în care navele de război britanice ameninţau să atace oraşul, reprezentanţii Imperiului britanic şi ai dinastiei Qing au purtat negocieri la bordul navei HMS Cornwallis, ancorată în portul Nanking. La 29 august 1842, reprezentantul britanic, Sir Henry Pottinger, şi reprezentanţii Qing, Qiying, Yilibu şi Ninjian, au semnat tratatul. El consta din treisprezece articole şi a fost ratificat de regina Victoria şi de împăratul Daoguang, nouă luni mai târziu. 

Anglia obţinea prin acest tratat mai multe concesii din partea chinezilor fără să ofere nimic în schimb, cu excepţia încetării ostilităţilor. Ca prin rezultat, Tratatul de la Nanking deschidea comercianţilor britanici accesul la un număr de cinci mari porturi. Tot el stipula un tarif de 5% din valoarea bunurilor importate din China. Angliei urma să i se acorde statutul de naţiune favorizată în toate legăturile comerciale, iar cetăţenilor britanici urma să li se acorde drepturi extrateritoriale. Consulatele britanice au primit dreptul de a negocia direct cu oficialii locali, iar tot prin acest tratat ruşinos şi injust China a fost forţată să cedeze englezilor Hong Kong-ul. În final, chinezii au mai fost obligaţi să plătească compensaţii de război în valoare de 21 milioane de dolari de argint.Sub acest tratat, China a avut mari pierderi economice dublate de o pierdere a suveranităţii fără precedent. Considerată multă vreme o superputere a Asiei, în urma primului război al opiului China a devenit doar „un tigru de hârtie”. Slăbiciunea Chinei nu a trecut neobservată de vecinii săi. În special Japonia a profitat de situaţie.

Timp de peste o mie de ani, China a reprezentat capătul estic al celebrului şi fascinantului drum al mătăsii, precum şi sursa unor mărfuri rare şi luxoase. Însă odată cu începuturile revoluţiei industriale în Europa, marile companii comerciale ale vremii, precum British East India Company şi Dutch East India Company, au devenit nerăbdătoare să pună mâna pe tentanta Chină cu potenţialul său economic uriaş. Companiile europene se loveau însă de o serie de bariere de netrecut. În primul rând, China limitase drastic orice contact cu alte ţări, culturi şi civilizaţii. Imperiul Qing  lăsase o singură poartă pentru comerţ şi aceea era portul Canton sau Kwantung.

Imperiul stabilise pedepse aspre pentru orice european care părăsea portul şi intra mai adânc în teritoriul chinez. Ca şi cum ar fi turnat gaz peste foc, comercianţii europeni erau căutători avizi ai mărfurilor chinezeşti, fiind foarte interesaţi de cumpărarea porţelanurilor, mătăsii şi a ceaiului verde. Însă China nu dorea sub nici o formă şi nici nu avea nevoie de mărfurile şi produsele europenilor oferite la schimb de aceştia. Oficialii Imperiului Qing doreau la schimb pentru produsele lor un singur lucru: cât mai mult argint.

Marea Britanie s-a văzut într-o situaţie de impas în comerţul pe care încerca să-l stabilească în China, cum nu mai avea rezerve autohtone de argint şi era nevoită să-şi cumpere argintul din Mexic sau de la rivalele sale europene care aveau mine de argint în colonii. Creşterea apetitului pentru ceai se reflecta în creşterea cererii pentru acest produs. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, Anglia importa şase tone de ceai anual  din China. În decursul unui interval de cincizeci de ani, Anglia a ajuns să vândă în China bunuri în valoare de nouă milioane de lire şi importa produse chinezeşti în valoare de douăzeci şi şapte de  milioane de lire, restul costurilor fiind plătite în argint.

Situaţia a devenit tot mai tensionată aşa că la începutul secolului al XIX-lea Compania British East India a descoperit o nouă formă de plată, foarte ieftină, în locul argintului. Noua monedă de schimb consta în semniţele de mac provenite din India. Soiul de mac sau opiu cum mai este denumit, era cultivat în regiunea Bengalului şi avea substanţe active mai puternice decât soiul de mac cultivat în China. Trebuie spus că fumatul acestei plante cu efecte euforice şi halucinogene ajunsese pe atunci un obicei extrem de răspândit în toate păturile sociale din China.

Milioane de oameni erau deja dependenţi de consumul de opiu, iar cum consumul şi dependenţa mergeau mână în mână, autorităţile dinastiei Qing erau din ce în ce mai îngrijorate de acest obicei nociv care ameninţa însăşi sănătatea populaţiei şi funcţionarea societăţii. Conform unor estimări istorice, în jurul anului 1830, un procent uluitor de 90% dintre tinerii bărbaţi chinezi de pe coasta de est a Chinei erau dependenţi de consumul de opiu. Balanţa comerţului s-a înclinat brusc în favoarea Angliei.

Urmarea a fost că, în anul 1839, sătul de situaţia creată, împăratul Chinei a decis să interzică prezenţa oricărui englez care vindea opiu. În această direcţie, împăratul l-a numit nou guvernator al Cantonului pe funcţionarul imperial Lin Zexu, care a asediat un număr de treisprezece negustori englezi de opiu care se refugiaseră în casele lor din port. Când aceştia s-au predat în cele din urmă în luna aprilie a aceluiaşi an, guvernatorul Lin a confiscat din casele lor peste 42.000 de pipe pentru fumat opiu, alături de o cantitate de opiu în valoare de două milioane de lire sterline în valoarea pieţei din acele timpuri. Guvernatorul a ordonat confiscarea opiului şi aruncarea acestuia în apele mării. Scandalizaţi, speculanţii englezi au trimis o scrisoare la Londra în care cereau imperativ intervenţia oficialităţilor şi a casei regale.

În luna iulie un alt incident avea să tensioneze şi mai mult relaţiile deja încordate dintre Anglia şi China. Pe data de 7 iulie 1839, un grup de marinari englezi şi americani de pe vasele care transportau opiu din India a vandalizat satul Chien-sha-tsui din Kwoloon, isprava aceasta soldându-se cu uciderea unui sătean chinez şi vandalizarea templului budist care deservea credincioşii satului. „Incidentul din Kwoloon”, cum l-au numit istoricii, i-a înfuriat pe oficialii dinastiei Qing care au cerut imperativ ca vinovaţii să fie predaţi pentru judecare conform legilor chinezeşti. Însă Anglia a refuzat, invocând drept explicaţie diferenţele dintre sistemul judiciar englez şi cel chinez.

Prin urmare, un număr de şase marinari englezi au fost judecaţi de o curte britanică din Canton şi cu toate că au fost condamnaţi pentru a linişti spiritele chinezilor, vinovaţii au fost trimişi urgent în Anglia, unde au fost instantaneu eliberaţi.

În urma acestui incident, autorităţile chineze au declarat că nici un comerciant englez sau de altă naţionalitate nu va mai desfăşura activităţi comerciale în China decât dacă sunt de acord să se supună legilor chineze şi să nu mai vândă opiu. Superintendentul comercial din China, lordul Charles Elliot, a ales să răspundă acestor măsuri prin suspendarea oricăror legături comerciale cu China, după care a ordonat navelor britanice să se retragă din portul Canton. Era începutul primului război al opiului.

În mod straniu, această confruntare militară a început cu o neînţelegere cu negustorii englezi. Nava britanică Thomas Coutts, al cărei proprietar aparţinea sectei quakerilor, care se opunea comercializării opiului, a ignorat ordinul lui Charles Elliot şi a coborât ancora la Canton în luna octombrie a anului 1839. Căpitanul navei a semnat înţelegerea cu chinezii prin care se oferea să se supună legislaţiei acestora şi a început să-şi vândă mărfurile. Drept răspuns, Charles Elliot a ordonat Marinei Regale Britanice să blocheze gurile fluviului Pearl, pentru ca nici o altă navă engleză să nu mai intre în portul chinezesc.

Pe data de 3 noiembrie a aceluiaşi an, o altă navă engleză, Royal Saxon, a încercat să rupă blocada, dar navele de război ale Marinei Regale au deschis focul asupra sa. În apărarea navei Royal Saxon au sărit imediat navele dinastiei Qing, iar totul s-a transformat în prima bătălie de la Cheunpee, în care marina militară britanică a scufundat mai multe nave chinezeşti. Avea să fie prima dintr-o lungă serie de înfrângeri dezastruoase suferite de forţele chineze, care din cauza diferenţei de armament au fost înfrânte în multe bătălii desfăşurate atât pe mare, cât şi pe uscat.

În decursul următorilor doi ani şi jumătate, britanicii au capturat Cantonul, Zhousanul şi forturile Ningbo şi Dinghai de la gurile fluviului Pearl. În anul 1842, britanicii au reuşit să cucerească şi oraşul Shanghai, ajungând astfel să controleze gura de vărsare a marelui fluviu Yangtze. Uluiţi şi umiliţi în egală măsură de desfăşurarea lucrurilor, oficialii chinezi s-au văzut nevoiţi să ceară încheierea unei păci deloc favorabile lor.

Tratatul de la Nanking a fost completat în anul 1843 de Tratatul suplimentar englez de la Bogne, ce dădea dreptul cetăţenilor englezi să fie judecaţi în tribunalele britanice. Prin Tratatul de la Nanking, China era obligată să ramburseze Marii Britanii costurile presupuse de război.

În urma înfrângerii, Chinei i s-a impus să concesioneze anumite teritorii din Shanghai în favoarea a opt state: Germania, Franţa, Rusia, Italia, Japonia, Austro-Ungaria, Statele Unite ale Americii şi, bineînţeles, Marea Britanie. Cu excepţia concesiunii franceze, toate celelalte concesiuni erau administrate sub denumirea de International Settlement. În aceste teritorii nu se aplică legea chineză.

În 1842, Marea Britanie a obţinut de la împăratul Chinei controlul insulei numite Hong Kong, în scopul de a construi un port pentru navele lor de comerţ. În 1898, Marea Britanie a încheiat un tratat cu China prin care a obţinut concesionarea pe 99 de ani a insulei şi a câtorva zone din împrejurimile acesteia. La vremea respectivă acolo se afla doar un mic sat pescăresc. În următoarele decenii, populaţia de aici a cunoscut o creştere demografică explozivă. Hong Kong-ul a fost înapoiat Chinei în anul 1997.