Sfârşitul Iacobinilor

Pe 28 iulie 1794, sfârşea ghilotinat cel pe care francezii l-au numit „Incoruptibilul”. Maximilien Robespierre avea doar treizeci şi şase de ani. Alături de el au fost executaţi alţi douăzeci şi doi dintre iacobinii care au instaurat teroarea, printre aceştia numărându-se prietenul şi cel mai apropiat colaborator al lui Robespierre, Saint Just.

Revoluţia franceză a creat numeroase personalităţi, printre acestea fiind şi Maximilien Robespierre, cel care a condus Franţa revoluţionară de pe poziţiile unui dictator, şi Louis, Antoine Léon de Saint Just, cunoscut mai mult sub numele mai simplu de Saint Just, lider militar şi politic, cel mai apropiat confident al lui Robespierre.

Prietenia dintre cei doi a avut ca punct de plecare sfârşitul anului 1790, atunci când Saint Just i-a scris lui Robespierre pentru prima dată, cerându-i să ia în considerare o petiţie locală. Prin corespondenţa lor, cei doi au legat o prietenie profundă, care a durat până în ziua morţii lor, ei fiind doi dintre cei mai importanţi membrii ai Clubului iacobinilor din Paris.

În noiembrie 1792, Saint Just şi Robespierre au susţinut ideea condamnării regelui, ca o măsură de salvare publică, un act de care depindea consolidarea republicii şi soarta naţiunii franceze. După ghilotinarea regelui Ludovic al XVI-lea, cei doi au contribuit în mod esenţial la lucrările de elaborare a unei noi constituţii franceze.

Maximilien Robespierre şi Saint Just au impus măsuri excepţionale în guvernarea ţării. Una dintre aceste măsuri a fost impunerea a ceea ce a rămas în istorie sub numele de „teroarea iacobină”. Ca regim de teroare legală, dictatura iacobină a urmărit stabilirea unei legislaţii corespunzătoare nu numai pentru condamnarea delictelor, dar şi pentru reprimarea acestora. Principalul său organ represiv din punct de vedere politic a fost Tribunalul revoluţionar, creat în martie 1793 şi instalat în marea cameră a Parlamentului din Palatul de Justiţie.

Cei doi iacobini au jucat un rol important şi în reformarea armatei franceze, pe care, după decretarea mobilizării generale, a adus-o la un milion de oameni, cea mai numeroasă armată a vremii respective.

În luna iulie a anului 1794, criza politică din societatea franceză prezenta aspecte din cele mai complexe.

Convenţia nu s-a mai arătat dispusă să accepte dictatura iacobinilor. A fost formată o coaliţie de vechi girondini, dantonişti şi hebertişti, care i-au atacat pe iacobini; aceştia au răspuns în mod stângaci şi, puşi în afara legii, au fost arestaţi. La scurt timp au fost eliberaţi, după care au fost arestaţi din nou, judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi.

Ziua de 9 thermidor (28 iulie 1794) a marcat, odată cu executarea iacobinilor, sfârşitul revoluţiei populare şi revanşa girondinilor.

Sfârşitul „Incoruptibilului”

Din maxilarul zdrobit al lui Robesspierre, sângele îi curgea şiroaie pe cămaşa înroşită şi pe haina albastră de culoarea cerului. Un chirurg i-a scos câţiva dinţi, i-a examinat maxilarul fărâmat şi i-a bandajat de mântuială rana. Calvarul „Incoruptibilului” a mai durat aproximativ zece ore.

Ajuns pe eşafod, ca şi cum execuţia nu ar fi fost o pedeapsă suficient de mare, călăul s-a repezit la Robespierre şi i-a smuls faşa pătată de sânge care-i susţinea maxilarul inferior zdrobit. S-a auzit un ţipăt sfâşietor. Apoi Robespierre a fost îmbrâncit sub cuţitul ghilotinei şi capul său a fost retezat.

În vremea aceasta, la picioarele eşafodului, într-o ladă de lemn, au fost rânduite douăzeci şi două de capete, iar trupurile au fost azvârlite într-o căruţă ce se îndrepta spre cimitirul Erranci, deschis în martie 1794. Acolo au fost aruncate într-o groapă comună, iar peste ele a fost turnat var nestins, pentru ca trupul „tiranului” să nu lase nici o urmă. Când, în jurul anului 1840, robespierriştii au făcut săpături în acel loc din cimitir, închis vreme de treizeci de ani, nu au găsit nimic.

Max Gallo, vorbind despre execuţia lui Robespierre afirma următoarele: „Moartea este adeseori nedreaptă, istoria este întotdeauna dură, însă par şi mai absurde când îi izolează astfel – prin strigătele, ocările şi loviturile celor mulţi – pe unii care au vrut să-şi jertfească viaţa adevărului.” Au rămas celebre şi cuvintele lui Maximilien Robespierre: „Nu, moartea nu este câtuşi de puţin somnul de veci. Cetăţeni, ştergeţi de pe morminte această cugetare nelegiuită, care aruncă un giulgiu funebru peste natură şi care sfidează moartea; săpaţi-o mai degrabă pe aceasta: moartea este începutul nemuririi.”

Maximilien François Marie Isidore de Robespierre s-a născut la 6 mai 1758 şi a fost executat prin ghilotinare în Piaţa Revoluţiei (Place de la Révolution, astăzi Place de la Concorde). Cunoscut contemporanilor săi ca “Incoruptibilul”, este una dintre cele mai cunoscute figuri ale revoluţiei franceze. A fost unul din discipolii lui Jean-Jacques Rousseau.

Maximilien de Robespierre, unul din simbolurile Revoluţiei franceze, s-a născut la Arras, într-o familie înstărită. Avocat, el a fost ales deputat al stării a treia în Artois. A devenit cunoscut prin discursurile sale din clubul iacobin şi din procesul regelui. A fost ales lider al acestei grupări radicale. A fost supranumit “Incoruptibilul” pentru că ducea o viaţă simplă. Robespierre rămâne un personaj controversat, prezentat de unii ca idealist, iar de alţii ca un fanatic. În 1793, a provocat căderea grupului girondinilor. Ca membru al Comitetului Salvării Publice a fost adeptul şi apologetul politicii de teroare împotriva adversarilor politici, care a dus la decapitarea prin ghilotinare a multor reprezentanţi de frunte ai Revoluţiei franceze.

Tânărul iacobin şi-a legat numele şi soarta de cele ale lui Maximilien Robespierre, fiind, alături de acesta, membru al Comitetului Salvării Publice şi implicându-se activ în „regimul terorii”.

Născut în familia unui fost ofiţer de cavalerie de origine nobilă din provincia Nivernais, Saint Just a beneficiat de o educaţie aleasă la Şcoala Oratoriană din Soissons, în ciuda morţii premature a tatălui său. Atras de aventură, Saint Just a fugit în anul 1786 la Paris, luând cu el şi o parte importantă a averii mamei sale. S-a întors după o vreme acasă, a fost iertat pentru fuga recentă şi s-a înscris la Şcoala de drept din Reism. Către sfârşitul anilor de studiu a recidivat şi a fost închis pentru şase luni pentru că i-a furat mamei sale bijuteriile.

La douăzeci şi unu de ani a fost prins în vâltoarea revoluţiei franceze şi s-a înrolat voluntar în armata revoluţionară. Curajul şi mai ales calităţile sale de bun organizator i-au adus foarte repede gradul de locotenent-colonel al Gărzii Naţionale.

Saint Just s-a făcut remarcat în şedinţa Convenţiei Naţionale din 13 noiembrie 1792, printr-o diatribă violentă împotriva regelui Ludovic al XVI-lea. Tânărul iacobin a optat pentru moartea suveranului, în cadrul procesului intentat acestuia şi s-a remarcat ca unul dintre cei mai înverşunaţi lideri ai iacobinilor, mai ales după ce, odată cu alungarea girondinilor din Convenţie (30 mai 1793), a fost ales membru al Comitetului Salvării Publice.

La propunerea lui Saint Just, pământurile confiscate nobililor au fost împărţite ţărănimii sărace, acesta reprezentând unul dintre cele mai revoluţionare acte ale revoluţiei franceze. Mereu în umbra lui Robespierre, Saint Just a avut o contribuţie marcantă la eliminarea şi executarea lui Hebert şi al lui Danton, dar s-a prăbuşit alături de prietenul şi idolul său, fiind trimis la ghilotină împreună cu acesta. Şi-a înfruntat moartea cu resemnare şi tărie.

Mitificarea lui Robespierre se bazează pe trei elemente concrete. Mai multe texte şi decizii semnate de el confirmă responsabilitatea acestuia cu privire la măsurile revoluţionare radicale. El scria: „Când Revoluţia este purtată de despotism împotriva poporului, măsurile revoluţionare nu sunt, în mâinile sale, decât instrumente de cruzime şi oprimare; dar în revoluţiile în care poporul se opune despotismului şi aristocraţiei, măsurile revoluţionare sunt remedii, acte de binefacere universală.”

Textele în care el face apel la terorizarea şi exterminarea inamicilor naţiunii sunt egale în număr cu cele în care vorbeşte despre drepturi, libertatea individuală a omului, protejarea cetăţenilor etc. Robespierre a promovat sufragiul universal (din primăvara anului 1790), el este cel care obţine abolirea sclavagismului; Marele Comitet terorist pe care l-a guvernat a fost şi cel care a obţinut victoria armatei revoluţionare împotriva monarhiilor europene. Aşa că Robespierre poate fi văzut şi ca un tiran nemilos, dar şi ca unul din fondatorii democraţiei în Franţa.

Interpretarea mitului său trebuie să se facă prin acceptarea şi înţelegerea tuturor nuanţelor. Niciun istoric care se respectă nu-l mai poate descrie azi pe Robespierre ca sufletul sau încarnarea Terorii. De fapt, putem contura trei feţe ale aceluiaşi personaj: a fost, iniţial, opozant al metodelor Terorii; apoi unul dintre organizatori; şi, în fine, o frână şi o victimă a acesteia.

În mai 1792, după Masacrul de pe Câmpul lui Marte, el a publicat primul număr din ziarul Apărătorul Constituţiei, în care afirma că aceasta – Constituţia – era singura pavăză împotriva tiraniei plănuite de „pretendenţii” republicani. Legalist ca şi Socrate, modelul pe care l-a urmat până şi în modul de a înfrunta moartea, Robespierre afirma că angajamentul său în răsturnarea monarhiei rămâne unul pur ideologic; dacă insurecţia este necesară, asta este din cauza regelui şi guvernului său, care trădează naţiunea aflată în pericol.

El a fost de acord cu crearea unui Tribunal Revoluţionar în martie 1793, dar a refuzat să-i condamne pe autorii masacrelor din septembrie „în numele dreptului la rezistenţa contra oprimării”.

Prin cele două funcţii de conducere – în Marele Comitet şi în clubul Iacobinilor – Robespierre a devenit şi organizator al Terorii. Apoi a devenit victima propriului mecanism – a fost condamnat de Convenţia Naţională şi executat prin ghilotinare la 28 iulie 1794. Pentru el, Teroarea a fost o necesitate cerută de vremurile dificile şi de Naţiune, o lege pe care a refuzat să o încalce. Drept urmare, şi-a pierdut şi libertatea, şi viaţa. Moartea lui nu a pus capăt nici legilor, nici practicilor Terorii.