Sfântul Rege al dinastiei capeţiene

Regele Ludovic al IX-lea al Franţei a murit la Tunic, la 25 august 1270. Excepţional de lungă, domnia lui Ludovic al IX-lea a transformat Franţa în principala putere a Europei. Dar ambiţiile regelui s-au îndreptat înainte de toate asupra cruciadei, în vederea căreia şi-a reformat ţara. Model de cucernicie, regele a fost sanctificat.

Pe 17 iulie 1270, regele a debarcat alături de cruciaţii lui, la La Goulette, în apropiere de Tunis. De patruzeci şi patru de ani, de când domnea în Franţa, Ludovic al IX-lea conferise regatului său un prestigiu fără precedent: prieten al papilor, a fost considerat de ceilalţi suverani europeni un arbitru demn de încredere. Era deja cea de a doua cruciadă pentru acest rege pios, care s-a dedicat reformării ţării sale în scopul de a-i conferi un caracter profund creştin şi care a dus o viaţă umilă, în căutarea sfinţeniei.

Moartea lui Ludovic al IX-lea, la 25 august 1270, ca urmare a dizenteriei sau a tifosului, a fost, oarecum, o încoronare a acestei aspiraţii: rugându-se fără încetare lui Dumnezeu şi sfinţilor săi, visând să trimită în Tunisia un misionar care să-i convertească pe păgâni, Ludovic al IX-lea şi-a dat sufletul pe un pat de cenuşă presărată în formă de cruce, la ora la care, se spune, s-ar fi stins şi Isus pe cruce. Se spune că, în preziua decesului său, regele ar fi murmurat: „Vom ajunge la Ierusalim”. 

Ludovic, al nouălea rege francez purtător al acestui nume, a ajuns la putere de foarte tânăr. Şi totuşi, era abia al treilea copil dintre numeroasele progenituri pe care Blanche de Castilia i le-a dăruit soţului ei, Ludovic al VIII-lea. Dar moartea în 1218 a fratelui său mai mare, Filip, la vârsta de numai patru ani, l-a determinat pe tatăl său, care a urcat pe tron în anul 1223, să-l desemneze succesor. Decesul prematur al lui Ludovic al VIII-lea, trei ani mai târziu, l-a propulsat pe tron.

Având abia nouă ani, Ludovic al IX-lea era minor, astfel că regenţa a fost asigurată de mama sa.

Regină străină într-un mediu ostil, Blanche de Castilia a fost foarte apropiată de fiul său, pe care l-a familiarizat rapid cu afacerile regatului. Ludovic al IX-lea s-a eliberat de tutela maternă în 1234, căsătorindu-se cu Margueritte, fiica contelui de Provence. Mariajul a fost pur politic, menit să accentueze orientarea mediteraneană a Franţei şi nu a putut fi consumat imediat, deoarece mireasa avea doar treisprezece ani. Ludovic al IX-lea a făcut însă o pasiune arzătoare pentru cea care i-a dăruit unsprezece copii între 1240 şi 1260. El însuşi provenea dintr-o familie numeroasă, de care a trebuit să ţină seama: Ludovic al VIII-lea a lăsat prin testament fraţilor săi vaste teritorii, care s-au rupt de domeniul regal. Dar Ludovic al IX-lea a ştiut să-şi exercite autoritatea asupra lor, abilitate remarcabilă pentru un rege care şi-a petrecut primii ani de domnie în războaie.

Prezenţa pe tron a unui băieţel şi regenţa exercitată de o femeie au suscitat apetitul pentru putere al unui veşnic nemulţumit: contele Thibaud de Champagne, care s-a revoltat în 1127. Sudul regatului, pe care Ludovic al VIII-lea abia a reuşit să-l supună, era încă instabil, iar regele Angliei, Henric al III-lea, visa să recupereze teritoriile Plantageneţilor confiscate de Filip August, astfel încât în 1233 a debarcat la Saint-Malo. Dar, cu ajutorul mamei sale, Ludovic al IX-lea a condus companiile din Bretagne, Poitou şi Toulouse împotriva regelui Angliei. La sfârşitul adolescenţei sale agitate, regele şi-a învins toţi adversarii şi a demonstrat soliditatea puterii regale.

Fizicul său delicat – la treizeci de ani Ludovic al IX-lea era înalt, slab şi blond, cu un început de chelie –, contrasta cu un caracter mai degrabă dur, iute la mânie, dar marcat de simţul responsabilităţii. În 1242, la Taillebourg în Saintouge, în cursul unei bătălii împotriva armatelor engleze, Ludovic al IX-lea s-a îmbolnăvit de febra care a marcat un moment de cotitură în viaţa sa. Şi-a revenit cu greu, iar recidiva a fost atât de gravă, încât regele a făcut legământ - spre marea îngrijorare a celor din jur - că, dacă se va vindeca, va porni în cruciadă.

Intenţia sa a apărut la momentul oportun. Anul 1244 a fost cel în care „păgânii” au jefuit Ierusalimul şi au zdrobit trupele franceze de la La Forbie. Legământul nu a fost surprinzător, venind din partea unui rege atât de pios, care cumpărase coroana de spini a lui Isus de la împăratul Balduin şi construise Saint-Chapelle pentru a o adăposti. Astfel demonstra Ludovic al IX-lea întâietatea unui rege capeţian în fruntea unui popor ales. Intransigenţa sa morală şi religioasă fusese dovedită prin persecutarea prostituatelor şi adunarea cărţilor evreieşti, Talmudul fiind stigmatizat şi considerat blasfematoriu.

Din 1244 până în 1249, Ludovic al IX-lea şi-a pregătit plecarea cu o grijă deosebită. A încredinţat guvernarea mamei sale, căreia i-a asigurat un grup de consilieri pricepuţi şi a încercat

să-şi împace conştiinţa, ordonând anchetarea tuturor abuzurilor făcute de agenţii regali şi aplicând pedepse aspre. Anchetatorii au profitat de acest prilej pentru a-i obliga pe cămătarii evrei să restituie garanţiile primite sau să le verse în contul cruciadei.

În jurul regelui şi a trei dintre fraţii săi s-au reunit numeroşi seniori, între 2.500 şi 2.800 de cavaleri, 10.000 de pedestraşi şi 5.000 de scutieri. Dat fiind că în general cavalerii nu dispuneau de mijloace financiare pentru o asemenea expediţie, Ludovic al IX-lea a apelat la oraşe şi la Biserică pentru a obţine împrumuturi pe care, în mare parte, nu le-a restituit niciodată.

În 1248, trupele sale s-au putut îmbarca în sfârşit în nou-construitul port de la Aignes-Montes. După un sejur forţat în Cipru, campania a debutat cu adevărat în 1249. Regele a decis să atace Egiptul, al cărui sultan, Aijub, constituia o serioasă ameninţare. Cruciaţii au înregistrat o primă victorie la Damietta, pe 5 iunie 1249, dar nu au reuşit să ajungă la Cairo. Pe parcursul negocierilor care au urmat, scorbutul şi dizenteria au făcut ravagii în rândul trupelor franceze, silindu-le la o retragere precipitată. În acel moment s-a produs dezastrul: avangarda a fost zdrobită, corăbiile au fost blocate sau distruse, iar ariergarda a fost capturată, inclusiv regele şi suita sa. Răscumpărarea cerută fiind strânsă în decurs de o lună, regele a fost rapid eliberat, dar a mai rămas în zonă cinci ani.

Dezastrul a constituit un adevărat şoc pentru Ludovic al IX-lea, care îşi atribuise întreaga responsabilitate. Regele îşi pierduse un frate şi era îngrijorat de soarta celor 12.000 de prizonieri pe care musulmanii îi mai deţineau încă. Această atitudine, asociată cu forţa sa morală, i-au conferit o reputaţie de sfinţenie. Ludovic al IX-lea a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă. Profitând cu abilitate de disputele dintre căpeteniile locale, a obţinut o parte din regatul Ierusalimului şi garanţii de securitate pentru trupele franceze. Pe 25 aprilie 1254, a fost gata să pornească, în sfârşit, spre Franţa.

Era vremea ca regele să revină în ţară. Deja bulversat de cruciada păstorilor, regatul şi-a pierdut direcţia odată cu Blanche de Castilia, moartă în 1252. Profitând de vidul de putere, agenţii regali au început să se agite, iar revolta baronilor din Gasconia l-a atras din nou pe Henric al III-lea. Dar Ludovic al IX-lea avea deja o viziune mai largă. Experienţa înfrângerii şi a prizonieratului l-a convins că trebuie să reformeze profund modul de guvernare a regatului şi că misiunea sa era aceea de a readuce pacea şi dreptatea pe pământ. Iar pentru aceasta, regele, care nu dădea înapoi de la plăcerile vânătorii, de la cele ale mâncării şi ale confortului, s-a lepădat de orice lux.

Biograful şi confidentul său menţiona că Ludovic al IX-lea a renunţat la blănurile preţioase pentru hainele simple, de culoare neagră sau cafenie, şi că mânca orice i se punea în faţă. Creştin exemplar, el a dat constant dovadă de milă pentru săraci, pe care i-a găzduit în abaţia sa favorită de la Rougemont. Acceptând orice penitenţă, regele a refuzat să se lase pradă răului sau mediocrităţii şi a manifestat o perfectă stăpânire de sine, care i-a impresionat profund pe contemporani. Convins că acţionează spre binele tuturor, „noul” nu a tolerat nici o ştirbire a puterii sale, care a căpătat un caracter din ce în ce mai personal. În schimb, a apelat tot mai mult la oamenii Bisericii, îndeosebi cei din Ordinele Milei, pentru ca aceştia să-şi unească glasurile cu al său în rugăciuni; de asemenea, şi-a atras în jur intelectuali de seamă, respectaţi, precum Robert de Sorbon şi Vincent de Beauvais.

Regele s-a constituit în instanţă supremă pentru nedreptăţile comise de reprezentanţii săi, pe care i-a controlat tot mai strict. Tribunalele s-au reunit mai des şi au avut în componenţă jurişti formaţi la universitate, ce au schimbat treptat practicile feudale: ordalia, sau „judecata lui Dumnezeu”, a fost interzisă şi dezbaterile juridice au lăsat loc probelor raţionale. Pentru a impune respectarea acestor noi concepţii, nu a ezitat, de pildă, să-l pedepsească sever pe seniorul de Coucy, care pusese să fie spânzuraţi vânătorii ce pătrunseseră pe terenurile sale. Exprimând mai bine voinţa regală, administraţia locală a fost reorganizată în urma Marii Ordonanţe din 1254, primul text legislativ de importanţă pentru regatul francez.

Intendenţii, responsabilii locali, nu mai aveau voie să primească daruri sau să se căsătorească şi să dobândească astfel bunuri imobiliare în circumscripţia de care răspundeau. Acestor agenţi ai regelui, care se puteau stabili cu greu într-un loc, fiind frecvent mutaţi dintr-o zonă în alta, li se cerea să ducă o viaţă decentă, curată şi să impună evreilor purtarea unui semn distinctiv de culoare albă.

Pentru că visa la un regat pur creştin, a căutat soluţii paşnice pentru litigiile care opuneau de mulţi ani Franţa Aragonului şi Angliei, chiar şi cu preţul pierderii unor teritorii. Prin tratatul încheiat la Paris în 1259, Henric al III-lea a renunţat la drepturile sale asupra domeniilor Normandia, Anjou, Touraine, Maine şi Poitou, dar a recuperat bunurile din sud-vest şi s-a recunoscut vasal al regelui Franţei pentru toate teritoriile sale continentale.

În acelaşi an, la Corbeil, şi-a declinat suveranitatea asupra mărcii de Spania, iar Jacob de Aragon a renunţat la pretenţiile asupra zonei de la nord de Pirinei: de acum există o frontieră stabilă între Franţa şi statele iberice.
Reputaţia de care s-a bucurat i-a permis lui să arbitreze disputele apărute între mai-marii Occidentului, în momentul în care moartea lui Frederic al II-lea a redus considerabil influenţa imperială. La el apelau baronii englezi care, în frunte cu Simon de Montfort, au luptat împotriva lui Henric al III-lea. Lider al creştinătăţii, a fost susţinut şi de papa Clement al IV-lea, vechiul său sfetnic, care a facilitat urcarea pe tronul Neapolelui a fratelui său, Carol de Anjou.

Nu a uitat cruciada. Toate eforturile sale de purificare au fost menite să pregătească mai eficient regatul şi creştinătatea pentru înfruntarea cu musulmanii, cu atât mai mult cu cât posesiunile franceze din Ţara Sfântă erau din nou ameninţate de mameluci. În faţa incapacităţii papei de a organiza o nouă cruciadă, a decis în 1267 s-o facă el, suscitând o mişcare de mare amploare. În Franţa şi în vestul Europei, puţini au răspuns apelului său; nici măcar fidelul Joinville nu i s-a alăturat. Populaţia a respins noile impozite percepute pentru finanţarea unei campanii pe care mulţi o considerau doar o aventură inutilă.

Surd la orice avertismente, a primit toiagul şi traista de pelerin pe 14 martie 1270. Pe drumul spre Aigues-Mortes a poposit pentru a-şi cunoaşte mai bine supuşii, astfel că s-a îmbarcat abia pe 1 iulie 1270, cu destinaţia Tunisia; în Egipt sau Siria accesul ar fi fost mai dificil. Rezistenţa locală şi mai cu seamă dizenteria au fost realii inamici ai acestei a opta cruciade. Regele a apucat să vadă moartea fiului său, Jean Tristan, înainte de a sfârşi el însuşi, la 25 august 1270.

Din acel moment, debandada a fost completă: devastate de dizenterie, trupele franceze au fost nevoite să pornească spre Franţa, iar furtuna care a distrus o parte a flotei le-a împiedicat plecarea în anotimpul cald. Deşi eşecul final al lui 25 august 1270 a fost evident, prestigiul său a fost mai deplin ca niciodată. În 1297, 25 august 1270, a fost canonizat, ca urmare a eforturilor nepotului său, Filip al IV-lea cel Frumos, şi astfel capeţienii şi-au obţinut, în sfârşit, sfântul mult dorit.