Sfântul Paisie Velicikovski – inițiatorul, alături de ucenicii săi, a primei traduceri a Filocaliei în limba slavonă (publicată în anul 1793 la Moscova)

Personalitatea Sfântului Paisie Velicikovski a influențat viața monahală, deoarece a reînviat monahismul chinovial după modelul Sfântului Munte Athos, din secolul al XIV-lea. Mulți din ucenicii cuviosului Paisie reîntorși în Rusia au devenit, la rândul lor, buni povățuitori în cele mănăstirești încât în scurt timp au crescut o nouă generație de monahi care se orientau nu numai spre nevoințele exterioare, dar mai ales pe cele interioare de curățire a minții, de a educa și de a crește în sine acel duh al dragostei și smereniei care dă sens tuturor nevoințelor exterioare.

Toți acești ucenici ai cuviosului Paisie, fie singuri, fie prin ucenicii lor, au avut o contribuție importantă pentru renașterea tradiției ascetice în diferite mănăstiri și pentru introducerea regulei chinovite, însă au fost și alți râvnitori ai monahismului care se raportau la învățăturile Cuviosului în urcușul lor duhovnicesc. Ucenicii cuviosului Paisie de la Neamț au încercat să introducă elementele vieții chinoviale atât în mănăstirile de obşte, cât și în chiliile din păduri.

Sf. Paisie Velicikovski s-a nevoit la muntele Athos, de unde a și adus cele mai frumoase obiceiuri și rânduieli monahale. Astfel, Cuviosul Paisie, prin lucrarea și voința sa, a influențat incontestabil monahismul ortodox atât prin traducerea cărților duhovnicești, cât și prin educarea unei pleiade de ucenici îmbunătățiți. Activitatea desfășurată i-a adus aprecierea și simpatia tuturor râvnitorilor monahismului rus și nu numai.

În Athos, Sfântul Paisie a fost în avangarda renașterii spirituale: a îmbrățișat tabăra tradiționaliștilor în dezbaterea colivarilor şi a readus la viață texte patristice vechi, ascunse pe rafturi prăfuite ale bibliotecilor athonite.

Pe când se afla la Athos, după multe insistențe, din partea frăţimii, Paisie a primit să fie hirotonit preot la vârsta de 36 de ani şi să fie hirotesit duhovnic în anul 1758, de către ierarhul Grigorie Roşca.

Analizând activitatea de traducere a obștii paisiene, de remarcat în acest context sunt bunele cunoștințe de greacă şi de latină ale monahilor români, care au corectat gramatical şi lexical traducerile patristice slave în conformitate cu originalele grecești, aflate încă în manuscrise, cu două-trei decenii înainte de tipărire. Sf. Paisie şi ucenicii săi au iubit foarte mult literatura filocalică, iar la Neamț a creat o adevărată școală de traducători. A aprofundat învățarea limbii române şi a celei grecești, pentru a putea înțelege mai bine textele patristice, ba mai mult era şi de o smerenie rară, învăța chiar şi de la ucenicii săi care au studiat în Tesalonic sau la Sf. Sava din București.

Monumentul impunător şi cel mai important realizat de starețul Paisie Velicicovski în calitate de traducător şi singura sa operă tipărită în timpul vieții a fost, fără îndoială, versiunea slavonă a Filocaliei, intitulată Dobrotoliubie.

Filocalia a fost prima data alcătuită la Muntele Athos de către Sfinții Nicodim Aghioritul și Macarie din Corint. Prima ediție a fost publicată la Veneția în 1782, a doua ediție a fost realizată la Atena în 1893, incluzând și o rugăciune a Patriarhului Kallistos, iar a treia ediție a apărut la Atena între 1857 și 1963. Toate scrierile originale din Filocalie au fost scrise în greacă, cu excepția a două texte care, inițial, au fost scrise în latină și au fost traduse în greacă în timpul Imperiului Bizantin. În scurt timp, Filocalia a fost tradusă și în alte limbi. În 1793, a fost publicată la Moscova o traducere în slavonă realizată de Sfântul Paisie Velicikovski (1722-1794), cu titlul Dobrotolubiye, care a circulat mai întâi în manuscrise, apoi a fost tipărită la St. Petersburg în 1793, fiind reeditată ulterior în 1822.

Stareţul Paisie continuă şi în Moldova opera de traducere a scrierilor Sfinților Părinți – mai ales a celor ascetice – din greacă în slavonă şi în română; de exemplu, din Sfântul Antonie cel Mare, Petru Damaschin, Isaia Pustnicul, Marcu Ascetul sau Teodor Studitul. Cinstind pe întemeietorul isihasmului, Paisie traduce din greacă în slavonă, „Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul” de Patriarhul Calist. La Dragomirna avem în 1763 deja prima Filocalie tradusă într-o limbă vorbită, Filocalia românească. De asemenea, lucrează la un manuscris în limba slavonă al Filocaliei, care după ce este cercetat de câteva comisii, este tipărită în anul 1793 la Moscova, la cererea Mitropolitului Gavriil al Petersburgului. Dintre operele sale personale se evidențiază „Şase capitole asupra rugăciunii inimii” în care sunt expuse sistematic bazele biblice şi patristice ale rugăciunii lui Iisus, pregătirea celui care dorește s-o practice, precum şi efectele ce le produce. Prezentată ca o Apologie a Rugăciunii minții, cel ce o practică trebuie să fie ghidat de o persoană experimentată având parte de iluminări speciale în înțelegerea Sfinților Părinți. În privința căilor vieții monahale, Paisie expune învățătura tradițională ortodoxă: în singurătate totală, în tovărășia a doi-trei monahi sau în comunitate, forma pe care o privilegiază. În 1775, când Bucovina este ocupată de austrieci, activitatea cărturărească a lui Paisie la Dragomirna ia sfârşit. Însoțit de 200 de ucenici, se așază la mănăstirea Secu, unde rămâne patru ani, continuând pravila de la Dragomirna.

Cartea avea să facă epocă în devenirea spirituală a societăţii ruseşti şi să stea mai mult decât originalul grec la originea interesului universal pentru Filocalie din zilele noastre.

Dobrotoljubje este un titlu creştin impunător de nobleţe a culturii ucrainene pe scara de valori a Europei creştine, şi chiar dacă nu se vor găsi mulţi care să poată citi limba slavonă a sfântului ei alcătuitor, suntem siguri că nu va exista ucrainean cu dragoste de patrie şi tradiţie spirituală care să nu dorească a ţine în casă acest monument ce simbolizează însăşi prezenţa faptei şi geniului creator al neamului său în cultura universală. Pentru români, Dobrotoljubje este, înainte de toate, dovada vocaţiei europene a spiritualității și vieții liturgice românești și valorificarea ei și spațiile ortodoxe grecești și slave. Epopeea Renașterii creștine, declanșată de Paisie, este astăzi mai mult ca oricând în desfășurare, iar figura „starețului moldovean“ capătă conotații nebănuite.

Pe lângă activitatea cărturărească, un rol important l-a avut Starețul Paisie în organizarea monahismului românesc, în perioada nemțeană, care poate fi sintetizat în trei etape: a intensificat Regulile monahale după modelul athonit, aceasta constând în viața de obște, cu ascultare față de stareț, cercetarea Scripturilor și scrierile Sfinților Părinți, iubire milostivă față de călugării bătrâni și bolnavi, ospitalitate față de străini și față de pelerini; în al doilea rând a intensificat legătura dintre viața de obște și rugăciunea inimii, iar preocuparea principală în viața monahală să fie participarea la Sfintele Slujbe după tipicul grecesc, iar după rugăciunea în comun să fie continuată în chilie, rugăciunea particulară rostind numele lui Iisus. În acest fel, Paisie aduce un element nou, anume îmbinarea rugăciunii comune cu rugăciunea isihastă și isihasmul în viața de obște, îmbunătățind astfel viața spirituală din România, metodă care dăinuie și astăzi. Slujbele bisericii se săvârșeau alternativ în limba slavă și latină.

Ceea ce a adus Sfântul Paisie în monahismul românesc nu este doar preocuparea pentru rugăciunea lui Iisus, căci aceasta s-a menținut mereu între miile de sihaștri din munții țărilor române, ci o introducere a acestei rugăciuni în viața de obște și prin aceasta o înviorare a spiritualității isihaste în ea și prin ea o înviorare a vieții de obște. Paisie a venit din Sfântul Munte cu o obște româno-rusă care practica această rugăciune, pe care și-au însușit-o și călugării din Moldova. În acest sens, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului afirma că rugăciunea inimii nu este doar pentru sihaștri, ci și pentru cei din viața de obște.