Sfânta Treime – Taina Tainelor

La baza existenţei lumii şi a omului trebuie să fie o altă existenţă, care nu are nici început şi nici sfârşit, care trebuie să însemne perfecţiunea, absolutul. Acesta este Dumnezeu.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne învaţă că atunci când vorbim despre Dumnezeu, ne gândim la Trei Persoane: ”Când zic Dumnezeu, înţeleg Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” – ne scrie Sf. Grigorie de Nazianz. Însă, ce trebuie să înţelegem este faptul că, departe de a fi o formă de speculaţie abstractă, învăţătura despre Sfânta Treime a fost întotdeauna pentru tradiţia patristică greacă o chestiune de trăire religioasă – liturgică, mistică şi, adeseori, poetică:

”Îndată ce cuget la Cel Unul, mă învăluie strălucirea Celor Trei; îndată ce Îi deosebesc, sunt trimis înapoi la Cel Unul. Când gândesc la vreunul dintre Cei Trei, mă gândesc la El ca Întreg, iar ochii mei se umplu ( de lacrimi, de bucurie ) şi cea mai mare parte din ceea ce gândesc îmi scapă” – ne spune tot Sf. Grigorie de Nazianz.

Baza acestei teologii trinitare, formulată de Părinţii capadocieni în secolul al IV- lea, se află în gândirea despre mântuire, pentru că, de fapt, Părinţii erau preocupaţi nu de speculaţie, ci de mântuirea omului. Învăţătura răsăriteană despre aceeaşi fiinţă sau natură dumnezeiască la cele Trei Persoane a însemnat ”mărturisirea deplinătăţii Dumnezeirii lui Hristos şi afirma că Întruparea a fost esenţială pentru actul răscumpărător al lui Hristos”. Dar, în acelaşi timp, ea susţine că dacă ”Duhul nu este Dumnezeu desăvârşit, El nu poate conferi sfinţire” ( Ambele citate sunt din George Florovski – ”Părinţi Răsăriteni” , Paris 1931, p. 23 ).

S-a ajuns la aceste adevăruri despre Sfânta Treime, întrucât, gândirea greacă răsăriteană, spre deosebire de Apusul latin, a pornit de la Persoană ca să poată defini, atât cât este posibil omeneşte, ce este fiinţa unică dumnezeiască. Dumnezeu, când s-a adresat lui Moise, nu a spus despre Sine că ”Eu sunt fiinţa”, ci a zis ”Eu sunt cel ce sunt” (Ieşirea 3,14), adică s-a descoperit ca Persoană.

Faptul că putem vorbi despre mai multe Persoane în sânul Dumnezeirii, ne ajută Vechiul Testament, unde, deşi nu ni se descoperă în mod concret Treimea, se foloseşte în repetate rânduri vorbirea la plural: ”Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, ”Veniţi şi pogorându-Ne să le amestecăm limbile” sau evenimentul ce s-a petrecut la stejarul Mamvri, unde am avut preînchipuirea Sfintei Treimi.

Dacă în Vechiul Testament avem doar aceste repere despre existenţa mai multor Persoane în sânul Dumnezeirii, fără a cunoaşte numărul Lor, odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi cu trecerea la Legea cea nouă a Noului Testament, Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime s-a descoperit în mod concret, arătându-ni-se nouă la Iordan, când Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul îl boteza pe Hristos. Atunci, Fiul lui Dumnezeu se afla în apele Iordanului, Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de porumbel, iar glasul Tatălui s-a auzit din cer, spunând: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.

Pe aceste realităţi scripturistice şi faptice, Părinţii răsăriteni au adoptat următoarea formulare, care avea să rămână criteriul teologiei ortodoxe trinitare din Răsărit: Dumnezeu este o singură fiinţă în trei ipostasuri sau întreit în Persoane. Această statornicire răsăriteană n-a pretins niciodată că ar fi ceva mai mult decât cea mai bună descriere posibilă a tainei dumnezeieşti, afirmând întotdeauna că noi nu putem cunoaşte ce este Dumnezeu, ci doar că El există, deoarece El S-a descoperit, în istoria mântuirii lumii, ca Tată, Fiu şi Duh.

Cu această certitudine trebuie să înaintăm, fiecare în parte, în viaţa duhovnicească şi atunci, ceea ce noi numim ”Taina Tainelor”, vom putea să o pătrundem cu mintea, să o simţim cu sufletul, descoperindu-ne noi înţelesuri, dobândind noi clarificări, dătătoare de bucurii sufleteşti.