Sfanta taina a cununiei si alternativele moderne

De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei originară. Astfel, caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea şi monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată străduinţa sa de a asigura căsătoriei insolubilitatea, „Moise nu a putut împiedica nici divorţul, nici repudierea, încercând totuşi să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de îndeplinirea scopului ei esenţial, naşterea de copii”[1]. Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei, prin harul Duhului Sfânt, purifică, înnobilează iubirea conjugală. El îşi inaugurează activitatea, cinstind căsătoria cu prezența Sa la nunta din Cana Galilei (Ioan 2, 2-11) „săvârşind acolo cea dintâi minune prin puterea Sa mai presus de fire, şi dând perechii care se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de el prin Harul Său, El vrând să arate prin aceasta că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea căsătoriei”[2].

          Mântuitorul Hristos afirmă necesitatea reunirii la ordinea iniţială a familiei întemeiată prin căsătorie, pronunţându-se împotriva poligamiei pe care o denunţă ca fiind o cădere de la rânduiala căsătoriei monogame: n-aţi citit – spune Mântuitorul – „că cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie?” (Matei 19, 14). Bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa, şi nici femeii bărbatul ei, chiar dacă Moise a făcut unele compromisuri în această privinţă: „pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar la început nu a fost aşa” (Matei 19, 8). Familia a fost rânduită de Dumnezeu: „pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Matei 19, 5).

          În ce priveşte desfacerea căsătoriei, învăţătura Mântuitorului este clară: „Ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Ruperea unităţii familiale este permisă numai pentru motive de desfrânare. Mântuitorul spune: „Iar eu vă zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricina de desfrânare, săvârşeşte adulter, şi cine s-a însurat cu cea lăsată, săvârşeşte adulter” (Matei 19, 9). Aşadar, indiferent de defectele pe care le are soţul sau soţia, acestea nu sunt suficiente pentru a desface ce Dumnezeu a legat: „desfrânarea însă este în stare să desfacă legătura atât de puternică, ea sfâşie legătura sufletească dintre soţ şi soţie, iar divorţul uneori nu face decât să oficializeze o situaţie deja creată”[3]

          Din acest motiv, acest păcat este condamnat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos mai mult decât celelalte păcate, „deoarece este un păcat greu pentru că se încalcă în mod voit şi deliberat demnitatea de om pe care cei doi au primit-o la creaţie”[4] Mai mult, acest păcat se poate petrece şi în inimă, printr-o privire sau prin intenţia de a păcătui, punându-se în pericol în acest fel unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei. Mântuitorul extinde înţelesul poruncii a şaptea din decalog: „Aţi auzit că s-a zis celor demult: să nu săvârşeşti adulter…Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie poftind-o a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28).

          Dar, cu toate că prin păcat legătura sufletească dintre soţ şi soţie este destrămată, „legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce şi-a lăsat soţia prin faptul că a părăsit-o. Soţii îşi aparţin unii altora, lucrarea divină a unirii lor neputând fi desfiinţată printr-un act omenesc”[5]. Astfel prin cuvintele: „Oricine va lăsa pe femeia sa şi îşi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea, iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul şi se mărită cu altul, săvârşeşte adulter”[6] (Marcu 10, 11-12). Mântuitorul a afirmat în învăţătura Sa nu numai indisolubilitatea căsătoriei ci şi egalitatea deplină a celor doi soţi. Dintre Sfinţii Apostoli, Sfântul Apostol Pavel insistă cel mai mult şi face referiri la instituţia familiei, la membri şi la raporturile dintre ei, dând o serie de norme şi îndemnuri pentru reglementarea vieţii sociale în primele comunităţi creştine.

          Spre deosebire de lumea păgână, în care bărbatul era despotul familiei, având puteri absolute asupra soţiei şi copiilor, în familia creştină „soţii devin egali înaintea lui Dumnezeu”[7]: „nu mai este parte bărbătească, nici femeiască, pentru că voi sunteţi una în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Căsătoria este un dar al lui Dumnezeu, la fel ca şi fecioria (I Corinteni 7, 7). Sfântul Apostol Pavel îndeamnă la viaţa în feciorie: „Bine este pentru om să nu se atingă de femeie” (I Corinteni 7, 1), dar pentru prevenirea desfrâului, admite căsătoria: „dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său…fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă” (I Corinteni 7, 2-9).

          Legătura fizică dintre bărbat şi femeie este legitimă şi voită de Dumnezeu: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu buna învoială pentru un timp…şi iarăşi să fiţi împreună ca să nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre” (I Corinteni 7, 5) acesta pentru combaterea concupiscenţei, cât şi pentru realizarea comuniunii totale în iubire, într-ajutorare reciprocă şi naştere de prunci. Numai iubirea reciprocă a soţilor face posibilă înţelegerea locului şi rolului fiecăruia în unitatea familiei, fiecare are drepturi şi responsabilităţi proprii care se intersectează cu ale celuilalt: dreptul la iubire (I Corinteni 7, 3; Efeseni 5, 25), dreptul şi stăpânirea asupra trupului celuilalt (I Corinteni 7, 4), obligaţia soţului de a purta de grijă soţiei sale ca de însuşi trupul lui, jertfindu-se după modelul jertfei lui Hristos pentru Biserică (Efeseni 5, 25-28).

          Prin căsătorie, „soţii se împărtăşesc unul din puterile celuilalt, de darurile şi virtuţile celuilalt”[8], astfel: „Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Corinteni 7, 14). De mai multe ori, Sfântul Apostol Pavel înşiră păcatele care trebuie să lipsească din viaţa creştină. Desfrâul era unul dintre cele mai răspândite păcate în lumea păgână, fiind întâlnit uneori şi în unele practici cultice, el prezenta un real pericol pentru viaţa creştină. Astfel e amintit cazul incestuosului din Corint: „nici între neamuri nu s-a pomenit cineva ca să aibă pe femeia tatălui său” (I Corinteni 5, 1). Una din cauzele desfrânării era îmbătarea cu vin, întru care este desfrânare (Efeseni 5, 18), în vechime petrecerile nocturne fiind des întâlnite: „să umblăm cuviincios ca ziua, nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânări…”(Romani 13, 13).

          Satisfacerea poftelor trupeşti în afara căsătoriei este considerat un păcat grav, prin desfrânare întinându-se trupul tainic al lui Hristos (I Corinteni 6, 15) trupul omului fiind considerat templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 16, 9). După Sfântul Apostol Pavel scopurile căsătoriei sunt naşterea de prunci, iubirea şi întrajutorarea soţilor precum şi potolirea poftelor trupeşti: „iar dacă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească” (I Corinteni 7, 9). În ceea ce priveşte problema divorţului, Sfântul Apostol Pavel este categoric: „Femeia să nu se despartă de bărbat…tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” (I Corinteni 7, 10-11). Cei care s-au despărţit au două posibilităţi, ori să rămână aşa, ori să se împace. Legătura căsătoriei dintre cei doi soţi rămâne validă pe tot parcursul vieţii celor despărţiţi, numai moartea dezlegând această legătură: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se căsătorească cu cine vrea, numai întru Domnul” (I Corinteni 7, 39).

          După cum aminteam anterior, unul din importantele scopuri ale căsătoriei este naşterea şi creşterea copiilor, legătura fizică dintre soţi nu este justificată, dacă este privită numai ca remediu împotriva concupiscenţei, ci se are în vedere şi procrearea, căci „actele de unire trupească se îmbină prin asumarea unei responsabilităţi de un element spiritual şi mai accentuat”[9]. Naşterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar Noul Testament „este considerată ca fiind mijloc de mântuire”[10]: „femeia se va mântui prin naştere de prunci, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2, 15). Cu toate acestea, naşterea de prunci nu e singura modalitate de dobândire a mântuirii, dacă unele familii nu pot avea copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există mântuire. După afirmaţia Sfântului Apostol Pavel, chiar şi cei care au copii sunt în situaţia de a-şi pierde mântuirea dacă nu-i cresc în credinţă, iubire şi sfinţenie. Naşterea de prunci presupune şi responsabilitatea creşterii lor, întru înţelepciune şi învăţarea poruncilor lui Dumnezeu (Efeseni 6, 4).

          În procesul educaţiei, părinţii, în calitate de primii îndrumători ai copiilor, trebuie să dea dovadă de mult tact: „voi părinţilor nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri” (Efeseni 6,4). Pentru ca o familie să fie bine plăcută lui Dumnezeu, atât părinţii cât şi copiii trebuie să întreţină o atmosferă de pace şi bună înţelegere mulţumind pentru toate lui Dumnezeu „în psalmi, în laude şi cântări duhovniceşti” (Coloseni 3, 14). Aşadar, din punct de vedere teologic, departe de a fi o simplă asociere, alianţă sau contract juridic, unirea conjugală a fost înţeleasă întotdeauna ca şi o comunitate existenţială, în care domină dragostea, binecuvântarea lui Dumnezeu, întru care soţii se dăruiesc unii altora cu toată fiinţa lor, împlinindu-se reciproc.