Servius Sulpicius Galba, primul împărat „făcut” altundeva decât la Roma

În dimineaţa zilei de 15 ianuarie 69, Galba aducea jerte zeilor, în Templul lui Apollo de pe Colina Palatină. Sub conducerea lui Marcus Salvius Otho, garda pretoriană s-a revoltat împotriva împăratului, reuşind să-l asasineze. Capul său a fost tăiat, înfipt într-un par şi purtat prin Roma. Ulterior, capul lui Galba a fost recuperat de intendentul acestuia, Argivus, şi îngropat cu restul trupului, în grădina palatului de pe Via Aurelia. Astfel s-a sfârşit scurta domnie a primului împărat roman a cărui domnie a început când el nu se afla încă la Roma.

Servius Sulpicius Galba, guvernatorul Hispaniei Tarraconensis, împlinise 70 de ani în momentul în care, la moartea lui Nero, a devenit împărat al Romei. Transferul de putere nu s-a realizat pe cale paşnică. Iulius Vindex, guvernatorul Galliei Lugdunensis, se răzvrătise împotriva lui Nero, în martie ’68, şi căutase un lider militar care să-i conducă revolta. În ciuda vârstei înaintate, Galba era un om deosebit de ambiţios, astfel încât s-a grăbit să accepte invitaţia lui Vindex şi, pe 3 aprilie, s-a proclamat împărat la Carthago Nova. Guvernatorii provinciilor Lusitania şi Baetica i-au oferit susţinerea, urmaţi de guvernatorii Egiptului, Africii şi Mauritaniei. Se pare că Galba îşi făcuse din timp acest sistem de alianţe, rebeliunea fiind mai mult decât produsul unui concurs de împrejurări.

În termeni strict militari, încercarea lui Galba de a pune mâna pe putere era un act mai mult decât curajos, pentru că temerarul nu dispunea decât de o legiune. Avantajul lui Galba a fost acela că armata romană nu-l agrea pe Nero. Legiunile romane de pe Rin chiar încercaseră să-l instaureze împărat pe comandantul lor, Verginius Rufus, dar acesta a refuzat, fără să rişte însă să i se alăture lui Galba. Acesta a devenit soluţia alternativă cu tot mai mulţi adepţi. În timp ce Galba aştepta în Spania, agenţii lui s-au pus pe treabă în capitală, distrugând toată susţinerea de care se mai bucura Nero. Pe 8 iunie, când era limpede că Nero se pregătea să fugă, comandantul pretorian Nimphidius Sabinus l-a abandonat şi a trecut de partea lui Galba. După o încercare nereuşită de a fugi din Roma, Nero a fost obligat să se sinucidă.

Galba se afla încă în Spania atunci când, pe 8 iunie ’68, senatul l-a declarat împărat. „Sfârşitul lui Nero, pe cât de entuziast a fost primit în primul moment al bucuriei generale, pe atât a provocat diferite stări sufleteşti, nu numai la Roma, senatorilor, poporului sau armatei cantonate în capitală, ci şi tuturor legiunilor şi comandanţilor militari, deoarece fusese divulgat secretul imperiului şi anume că principele poate fi făcut în altă parte decât la Roma”, afirma Tacitus în Istorii despre alegerea lui Galba.

Noul conducător al Imperiului roman a ajuns în capitală abia în octombrie, fiind precedat de reputaţia de om sever şi avar. Înainte de înscăunare, dovedise că era un partizan neînduplecat al disciplinei, dar avariţia i se trăgea, mai ales, din nevoia urgentă de a acoperi cheltuielile nesăbuite ale lui Nero din ultimii ani de domnie şi de viaţă ai acestuia. Urmarea a fost că Galba şi-a pierdut repede puţina popularitate pe care a avut-o. După instalarea sa la Roma, Galba a dat amenzi enorme tuturor oraşelor care nu l-au acceptat imediat ca împărat.

Galba a dat ordin ca din toate darurile în bani, bunuri sau pământ, făcute de Nero (în valoare de 2.200 de milioane de sesterţi), 90% să fie returnate. Noul împărat a anulat toate reformele lui Nero, inclusiv prestaţiile pentru multe persoane importante şi influente din capitala imperiului. În acelaşi timp, noul împărat a refuzat să urmeze obiceiul foştilor conducători ai imperiului în momentul înscăunării de a oferi armatei donaţii în bani, argumentând că el recruta soldaţii, nu-i cumpăra. Aceasta, în condiţiile în care prefectul Nymphidius promisese pretorienilor donaţii consistente. Ca şi predecesorul său, Galba a avut tot timpul o teamă de conspiraţii şi conspiratori, motiv pentru care a ordonat ca mai mulţi senatori să fie executaţi fără judecată. Şi acest fapt a nemulţumit garda pretoriană, nu foarte fericită, în a pune în practică asemenea misiuni.

Una din marile probleme ale domniei lui Galba a fost corupţia din rândul demnitarilor, pe care împăratul îi numise în diferite funcţii. Mulţi dintre cei care au susţinut anterior venirea la putere a lui Galba au pretins locuri în noua administraţie. Majoritatea erau indivizi lacomi şi lipsiţi de scrupule, al căror comportament a şubrezit considerabil poziţia lui Galba în faţa senatului şi a armatei. Cel mai rău dintre aceştia a fost un sclav eliberat pe nume Icelus, despre care se bârfea la Roma că ar fi fost amantul lui Galba şi care ar fi furat în şapte luni mai mult decât toţi liberţii lui Nero, în ultimii 13 ani.

Începutul sfârşitului a venit în ianuarie ’69, când armatele din Germania Inferior şi Germania Superior au dat jos simbolurile lui Galba şi au declarat că Aulus Vitellius era noul lor împărat. Această revoltă a legiunilor l-a făcut pe Galba să-şi dea seama că trebuie să-şi numească un succesor. Cei doi fii pe care îi avusese cu soţia sa, Lepida, muriseră înainte ca el să fie proclamat împărat. Ca urmare, Galba s-a hotărât să-l adopte pe Lucius Calpurnius Piso Frugi Licinianus, un tânăr de 30 de ani, provenit dintr-o familie respectată la Roma. Adopţia a avut loc pe 10 ianuarie ’69.

Piso a fost dus în tabăra pretoriană şi prezentat soldaţilor drept moştenitorul lui Galba. Dar, din nou, Galba a pierdut susţinerea pe care putea să o câştige refuzând să plătească donativul obişnuit în astfel de ocazii. Mai mult, deşi era de familie bună şi părea a fi un om de caracter, Piso petrecuse majoritatea anilor de domnie ai lui Nero în exil şi nu avea prea multă experienţă politică. Reacţia la această adopţie, în rândul senatului şi al plebei, a fost una cel mult de indiferenţă.

Piso a avut un rival: Marcus Salvius Otho. Acesta, dezamăgit, a reuşit destul de uşor să câştige garda pretoriană de partea lui şi să acapareze puterea şase zile mai târziu. Otho fusese guvernatorul Lusitaniei, în timpul lui Nero, şi unul dintre primii susţinători declaraţi ai lui Galba. De aceea, Otho s-a văzut pe el succesorul legitim al lui Galba. Când lucrurile au luat o altă turnură decât cea pe care şi-a dorit-o, Otho a luat hotărârea de a îndrepta situaţia în favoarea sa.

În dimineaţa zilei de 15 ianuarie ’69, Galba aducea jerte zeilor, în Templul lui Apollo de pe Colina Palatină. Pe nesimţite, Otho s-a îndepărat de împărat şi a părăsit templul ascuns într-o lectică. Ajuns în tabăra pretoriană, Otho a fost proclamat împărat de către soldaţii gărzii.

Galba se afla în palatul imperial în momentul în care a aflat de trădarea lui Otho. Împăratul a ezitat între a baricada uşile palatului şi a se pregăti de respingerea unui asalt, şi a ieşi din palat în fruntea trupelor rămase fidele şi a-i înfrunta pe pretorieni. În cele din urmă, a ales a doua variantă şi a dat ordin să fie dus într-o lectică spre forul roman. Acolo a fost atacat de călăreţii lui Otho, răsturnat din lectică lângă Lacus Curtius şi înjunghiat în gât de Camurius, un soldat din Legiunea a XV-a. „Faceţi ce aveţi de făcut, dacă aşa este mai bine pentru poporul roman” ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Galba, dacă ar fi să-l credem pe Plutarh.

Între timp, Piso s-a refugiat în templul zeiţei Vesta, unul dintre locurile cele mai sacre din for, dar şi el a fost scos afară cu forţa şi omorât. Capetele lui Galba şi Piso au fost tăiate, înfipte în pari şi purtate prin oraş. Capul lui Galba a fost recuperat de intendentul acestuia, Argivus, şi îngropat cu restul trupului, în grădina palatului de pe Via Aurelia. „Părea prea măreţ pentru a fi un simplu supus, atâta vreme cât a fost un simplu supus, şi toţi ar fi fost de acord că era pe măsura funcţiei imperiale, dacă   n-ar fi deţinut-o niciodată”, afirma acelaşi Tacitus despre Galba.

Senatul roman l-a primit pe noul împărat, Otho, cu adâncă suspiciune, atât pentru că fusese tovarăşul de desfrâu al lui Nero, cât şi pentru că acaparase puterea printr-un dublu asasinat. În ciuda acestui fapt, senatorii i-au acordat prin vot obişnuitele autorităţi şi privilegii ale împăraţilor romani, iar Otho a guvernat, pentru scurt timp, cu energie şi abilitate. Lui Otho i-a fost însă foarte greu să-şi câştige noi adepţi sau să-şi consolideze poziţia, în special pentru că armatele de pe Rin au proclamat un alt împărat şi războiul civil părea inevitabil. Cu toate acestea, majoritatea provinciilor i-au jurat credinţă lui Otho, în Egipt acesta fiind reprezentat în postura de faraon pe zidurile templelor, doar Gallia şi Hispania declarându-se de partea lui Vitellius. Domnia lui Otho a fost scurtă, acesta înjunghiindu-se în 16 aprilie acelaşi an, susţinătorii lui afirmând că împăratul s-a sinucis pentru a evita dezastrele unui război civil. 

Cauza domniei mult prea scurte

„Servius Sulpicius Galba a sosit la Roma în iunie 68. El era de viţă nobilă, căci pretindea că pe linie paternă se trăgea tocmai din Jupiter, iar ascendenţa sa maternă ajungea până la Pasifae, soţia, rând pe rând, a lui Minos şi a unui taur. În momentul urcării sale pe tron, el era deja chel şi membrele i se deformaseră atât de mult sub acţiunea gutei încât nu mai putea ţine nici măcar o carte în mână, iar picioarele nu mai puteau să poarte încălţări. Deşi atins de viciile curente ale epocii, atât de cele normale cât şi de cele anormale, nu în acest factor trebuie căutată cauza domniei sale mult prea scurte. Ceea ce deranja armata şi poporul de rând era gestiunea strictă a fondurilor publice şi rigurozitatea pe care o impunea în administrarea justiţiei. Atunci când a hotărât că beneficiarii donaţiilor şi pensiilor acordate de Nero erau obligaţi să verse trezoreriei nouă zecimi din aceste venituri, şi-a făcut, fireşte, nenumăraţi duşmani noi şi soarta lui a fost în acea clipă pecetluită.” – Wil Durant.